nu își dădu seama cum l-ar putea îmbunătăți. Făcu trei cópii, câte una pentru fiecare secretară, mai trase o dată aer în piept cu putere și le trimise pe toate.

După care se simți îngrozitor de gol. Simți brusc frigul care îl cuprinsese până la oase și se grăbi să facă focul în sobă. Când lemnele se aprinseră, urmând un impuls spontan, luă mapa cu textele incriminatoare de pe forum și alte materiale folosite pentru șantaje, din ascunzătoarea din șifonier și arse totul.

Se simți ciudat de bine. În același timp îi părea rău pentru ce făcuse. Era ca și cum și-ar lua adio de la viață.

Și ce dacă!? se gândi în timp ce privea cum hârtiile erau cuprinse de flăcări, cum marginile dispăreau înghițite și se transformau în cenușă. Până acum ieșise cu bine din orice situație. Va reuși și de data aceasta. Nu va muri în Rusia.

După un timp, sunetul telefonului anunță intrarea unui mesaj. Lettke sări în picioare, luă telefonul și deschise mesajul. Era răspunsul de la una dintre secretare:

 

Stimate Herr Lettke,

Momentan, Führerul este în vizită pe front. Așteptăm revenirea sa cel mai devreme la sfârșitul săptămânii viitoare. Mă tem că mai curând nu pot să fac nimic pentru dumneavoastră.

Heil Hitler!

G. Junge

 

În dimineața următoare Lettke luă o hotărâre.

Sună la hotelul Kaiserhof din Berlin și spusese că este interesat exclusiv de camera 202, dacă este liberă.

— Dacă plătiți în avans, vi-o pot rezerva, răspunse recepționera. Cât timp doriți să rămâneți?

— De când este liberă? întrebă Lettke surprins că nimic nu stă în calea realizării ideii lui.

— De mâine, dacă doriți.

— Bine. Nicio problemă. Este vorba de o noapte, mâine.

De ce nu mâine? Orice zi era la fel de bună. Oricum nu prea avea de ales.

— V-am rezervat camera 202. Va stă la dispoziție de mâine, după ora 15:00. Mai doriți altceva?

— Ce aș mai putea dori?

— În asemenea cazuri se mai comandă o sticlă de șampanie. Dacă doriți, vă poate fi adusă de la sosire.

De ce nu? Amintindu-și cum se așezase odinioară în fața ei și apucase sticla, spuse:

— Da, este o idee bună. Vă rog să îmi pregătiți și o sticlă de șampanie.

Își comunică apoi datele și plăti prin transfer telefonic. Rezervă apoi și un bilet la trenul de Berlin și începu să își pregătească bagajul.

În final luă vechiul pistol al tatălui său, un Luger 08, din sertarul în care mama lui îl păstra de la moartea soțului ei, plus sticluța cu ulei pentru arme, care aștepta alături de ani buni. Demontă pistolul, curăță toate piesele cu grijă, le unse pe cele care aveau nevoie și le remontă. Reuși.

Oare era capabil și să conducă un tanc?

Nu avea niciun chef să afle.

Încărcă pistolul, verifică dacă era asigurat și îl vârî sub hainele din valiză.

59.

După ce găsi numărul secret de telefon al lui Ludolf, pe care îl aruncase pe undeva, Helene se duse cu el la paznic și îi spuse:

— Sunați la acest număr. Dacă are să răspundă un domn pe nume Von Argensleben, transmiteți-i rugămintea mea de a vorbi cu el.

Numele păru să nu îi spună nimic paznicului, dar acesta făcu ce i se ceruse. În timpul convorbirii se făcu însă tot mai mic și în ciuda frigului, pe frunte îi apărură stropi de transpirație, când își luă telefonul de la ureche.

— Va veni în această după-amiază, o informă acesta consternat.

Helene reveni în casă și așteptă la fereastră, până când limuzina neagră a lui Ludolf apăru.

Îl întâmpină la intrarea în casă.

— Fräulein Helene! exclamă el și se înclină în stilul lui poticnit. Ce mai faceți?

Helene își luă paltonul din cuier.

— Să facem o plimbare în grădină, zise ea. Vreau să vă fac o propunere, desigur, numai pentru urechile dumneavoastră.

Sprâncenele lui Ludolf tresăriră.

— Cu plăcere, răspunse el vizibil surprins.

Și vizibil curios.

Ieșiră. Paznicii stăteau la poartă și nu îi scăpau din priviri.

Helene se îndreptă către partea din spate a grădinii.

— Dumneavoastră știți ce mi s-a întâmplat? îl întrebă ea pe Ludolf.

— Da. Și îmi pare foarte…

— V-aș putea întreba, îl întrerupse ea, de unde știți?

Pe chipul palid al bărbatului trecu fugitiv un zâmbet.

— Păi, mărturisesc că încerc să fiu permanent la curent în privința dumneavoastră.

— Vedeți? Ceva asemănător am făcut și eu. M-am interesat despre dumneavoastră. Și de aceea știu că, având în vedere poziția pe care o dețineți, dispuneți de anumite posibilități.

Ludolf o măsură bănuitor:

— La ce vă referiți?

— Sunteți ofițer SS de rang înalt. Dacă vă caut în rețea sunt informată că datele dumneavoastră sunt secrete. Acest lucru este valabil pentru cel mult o sută de persoane de la cel mai înalt nivel din Germania. Dacă fac cercetări pentru care ulterior sunt concediată din NSA, constat că dumneavoastră faceți parte din serviciul VI-D al RSHA, competent pentru spionajul extern în vest și că pentru moment activați în portul din Bremen de unde la bordul vaselor pleacă cei mai mulți oameni cu documente de călătorie valabile și poliția portuară se întreabă de unde le au.

Zâmbetul lui Ludolf se îngustă.

— Sunteți o femeie remarcabilă, Helene. Și mai departe? Ce vreți să spuneți cu asta?

— Cred că aveți posibilitatea să scoateți pe ascuns o persoană din țară, care să ajungă cu bine într-o altă țară, neutră. Lăsând impresia că persoana este unul dintre spionii dumneavoastră.

— Hmm…, clătină din cap. Da, aș putea face asta.

Acesta era momentul. Momentul pe care mai târziu ar putea să îl considere cotitura hotărâtoare din viața ei.

Sau momentul în care se încheia vechea ei viață și începea o alta.

Helene se opri, se întoarse spre el și îl privi în ochi.

— Acum trebuie să vă întreb direct: mai doriți să devin soția dumneavoastră?

Ochii lui Ludolf se măriră.

— Mai mult decât orice, răspunse el fără cea mai mică ezitare.

— Există o anumită persoană, spuse Helene cântărindu-și fiecare cuvânt, care nu mai poate rămâne în Germania. Dacă vă