până ce piciorul rănit i se încălzi, încetul cu încetul. Se deplasa către vest, iar umbra îl urma, călare pe propria ei bicicletă neagră. Trecu pe lângă vilele graţioase şi frumoase de la marginea oraşului, stând la umbră, cu perdelele trase pentru veşnicie.

În seara respectivă, înnoptă într-o fermă la zece mile vest de Shoyo. Până în seara de 4 iulie ajunsese aproape de Oklahoma. În noaptea aceea, petrecută la o altă fermă, înainte de a merge la culcare, îşi ridicase privirile şi urmărise o ploaie de meteori care brăzdau cerul cu focul lor rece şi alb. Se gândi că nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos. Indiferent ce avea să-i rezerve viitorul, era bucuros că trăieşte.

CAPITOLUL 41

Larry se trezi la 8.30, în lumina soarelui şi în ciripitul păsărilor. Amândouă aceste lucruri îl scoteau din sărite. În fiecare dimineaţă, de când plecaseră de la New York, soare şi zgomotul păsărilor. Şi în chip de atracţie suplimentară, de Ofertă Gratuită Specială, dacă vreţi, aerul era curat şi proaspăt. Până şi Rita remarcase acest fapt. El se gândea mereu: ei bine, mai bun de atât nu poate să se facă. Dar aerul devenea din ce în ce mai bun, până ce te întrebai ce făcuseră cu planeta noastră. Şi te mai întrebai dacă aerul mirosise întotdeauna aşa în nordul Minnesotei, în Oregon, pe coasta vestică a lui Rocky Mountains şi în alte asemenea locuri.

Sub acoperişul din pânză al cortului scund, pentru două persoane, pe care-l adăugaseră la echipamentul lor de călătorie în dimineaţa de 2 iulie, întins în jumătatea lui din sacul de dormit dublu, Larry îşi aminti cum Al Spellman, unul dintre membrii formaţiei Tattered Remnants, încercase să-l convingă să pornească într-o excursie, împreună cu el şi cu alţi doi sau trei băieţi. Ar fi urmat să meargă spre est, să facă un popas de o noapte la Vegas, apoi să-şi continue drumul spre o localitate numită Loveland, din statul Colorado. Apoi ar fi trebuit să străbată munţii de deasupra Lovelandului cam în cinci zile, dormind în corturi.

― Căcaturile astea cu „înălţimile lui Rocky Mountains” ai face bine să le laşi în seama lui John Denver, îl ironizase Larry. O să vă întoarceţi cu toţii plini de pişcături de ţânţar şi băşicaţi pe cur de toxicodendron, din cauza statului pe vine prin codri. Oricum, dacă vă răzgândiţi şi vă hotărâţi să întindeţi corturile la Vegas şi să staţi cinci zile, daţi-mi şi mie un telefon.

Dar probabil avea ce regreta. Ce poate fi mai plăcut decât să hoinăreşti de capul tău, fără să te certe nimeni (cu excepţia Ritei, deşi cu rarele ei observaţii se putea împăca), respirând aer bun şi dormind noaptea fără să te suceşti şi să te învârteşti, pur şi simplu să pui tâmpla pe pernă şi gata, să adormi de parcă ţi-ar fi dat careva cu un ciocan în frunte. Nicio problemă, în afară de direcţia pe care aveai s-o alegi a doua zi şi de timpul în care urma să ajungi la destinaţie. De-a dreptul nemaipomenit.

Dimineaţa aceasta, petrecută la Bennington, Vermont, lângă Highway 9 ce îi purta spre est, dimineaţa asta reprezenta un moment special. Era chiar 4 Iulie, Ziua Independenţei.

Se ridică în sacul de dormit şi se uită spre Rita, dar ea mai dormea încă profund; nu i se distingeau decât formele corpului sub ţesătura în carouri a sacului şi o şuviţă de păr. Ei bine, în dimineaţa asta hotărâse că trebuie s-o trezească cu ceremonial.

Larry trase fermoarul jumătăţii lui de sac şi ieşi afară, gol-puşcă. În primă instanţă i se făcu pielea ca de găină, apoi se adaptă la temperatura aerului, care ajunsese probabil la douăzeci şi două de grade. Urma încă o zi splendidă. Ieşi din cort pe brânci şi se ridică în picioare.

Lângă cort era parcat un Harley-Davidson de 1200 de centimetri cubi, negru şi cromat. Fusese luat, ca şi sacul de dormit şi cortul, tot din Passaic. Până atunci, lăsaseră în urmă trei automobile, dintre care două în nişte blocaje de circulaţie teribile, iar cel de-al treilea, înţepenit în noroaiele de lângă Nutley, când încercaseră să ocolească un accident de circulaţie provocat de două camioane. Motocicleta era soluţia cea mai bună. Cu ea puteai să te strecori pe lângă accidente, cu viteză mică. Când nimereau într-o aglomeraţie pe şosea, o luau pe banda rezervată intervenţiilor sau chiar pe trotuar, dacă exista aşa ceva. Pentru Rita nu era o plăcere – locul din spate o făcea nervoasă şi se agăţa de Larry cu disperare —, dar recunoscuse că rămânea singura soluţie valabilă. Ultimul ambuteiaj al omenirii friza perfecţiunea. Dar de când plecaseră de la Passaic şi intraseră în zona provincială, mergeau cu mult mai repede. Pe 2 iulie trecuseră din nou în statul New York şi-şi făcuseră tabăra în marginea oraşului Quarryville, de unde se distingeau către vest povârnişurile ceţoase şi mistice ale Munţilor Catskill. În după-amiaza zilei de 3 cotiseră către est şi intraseră în statul Vermont chiar la căderea amurgului. Aşa se făcea că astăzi se aflau la Bennington.

Îşi ridicaseră cortul pe o înălţime din apropierea oraşului, iar acum, urinând în apropierea motocicletei, Larry putea să admire priveliştea ca de carte poştală a oraşului tipic New England. Două biserici de un alb imaculat, cu turle ascuţite, vrând parcă să străpungă cerul albastru al dimineţii, o şcoală particulară, clădiri din piatră cenuşie, acoperite cu iederă, o fabrică, două şcoli clădite din cărămidă roşie, o mulţime de copaci îmbrăcaţi în straiele lor verzi, de vară. Singurele elemente care stricau, în mod subtil, tabloul, erau faptul că din coşurile fabricii nu ieşea fum şi numărul foarte mare de maşini strălucitoare, ca de jucărie, presărate în cele mai ciudate unghiuri pe strada principală, una şi aceeaşi cu şoseaua pe care o urmau şi ei. Dar în liniştea aceea însorită (linişte întreruptă doar de păsări, din când în când), Larry ar fi putut să repete, dacă ar fi apucat s-o cunoască, vorba Irmei Fayette: nicio pagubă.

Numai că era 4 Iulie, iar el mai era încă american.

Îşi drese glasul, scuipă şi fredonă puţin, ca să-şi