O! spune, poţi să vezi,

În lumina primilor zori,

Ceea ce am întrevăzut cu mândrie,

În ultimele sclipiri ale amurgului?...

Cântă imnul până la capăt, cu faţa întoarsă spre Bennington, executând în final un mic dans burlesc, deoarece era convins că Rita ieşise şi ea în pragul cortului, zâmbindu-i.

Încheie cu un salut energic în direcţia clădirii despre care bănuia că adăposteşte judecătoria din Bennington, apoi se întoarse, gândindu-se că cel mai potrivit fel în care putea să înceapă un alt an de independenţă în bătrânele State Unite ale Americii ar fi fost un futai în cea mai bună tradiţie americană.

― Larry Underwood, tânăr patriot, îţi urează o dimineaţă cât se poate de b...

Dar uşa cortului rămăsese în continuare închisă, iar Larry se simţi iarăşi cuprins de o trecătoare iritare împotriva ei. Şi-o reprimă cu hotărâre. Ea nu avea cum să fie tot timpul pe lungimea lui de undă. Asta era tot. Dacă înţelegi acest lucru şi te împaci cu el, înseamnă că eşti pe cale să ajungi la o relaţie matură. Se străduise din răsputeri să se poarte cum se cuvine cu Rita de la experienţa aceea cumplită din tunel, şi se descurcase foarte bine, după părerea lui.

Nu era nicio filozofie, toată chestia era să te pui în locul ei. Trebuia să pleci de la premisa că ea e cu mult mai în vârstă şi că fusese obişnuită ca lucrurile să meargă într-un anume fel. Era cât se poate de normal să se adapteze mai greu la o lume care se întorsese cu dosul în sus. Pilulele, de exemplu. Nu se prea bucurase constatând că-şi luase cu ea o afurisită de farmacie, pusă într-un borcan cu capac care se înşuruba. Yellowjackets, Quaalude, Darvon, şi altele, pe care ea le numea „pastiluţele mele de revenit”. Acestea erau amfetamine. Dacă luai trei pastiluţe cu o gură de tequila, te ţinea bâţâitul o zi întreagă. Atâtea pastile de toate categoriile, calmante sau stimulente, însemnau nici mai mult, nici mai puţin decât toxicomanie. Toxicomanie cât casa. Iar chestia asta nu-i plăcea, pentru că dacă mergeai cu logica până la capăt, era un soi de palmă pe obrazul lui, nu? De ce era nervoasă? De ce-i venea greu să adoarmă noaptea? El n-avea nicio treabă din punctul ăsta de vedere. Ce, n-avea grijă de ea? Păi nu încăpea nicio îndoială că da.

Se întoarse la cort, apoi ezită. Poate ar trebui s-o lase să doarmă. Poate era extenuată. Dar...

Se uită în jos, către scula lui cea bătrână, care nu era deloc de acord s-o lase să doarmă. Interpretarea lui Star-Speckled Banana îl excitase. Prin urmare, Larry ridică pânza de la intrarea cortului şi pătrunse înăuntru.

― Rita?

După aerul curat şi proaspăt al dimineţii de afară, îl izbi imediat; probabil înainte fusese foarte adormit, de nu-şi dăduse seama. Fără să fie foarte puternică, pentru că înăuntrul cortului era ventilat, duhoarea nu putea fi trecută cu vederea: era mirosul acela dulce-acru al vomei.

― Rita?

Încremenirea în care zăcea îl îngrijora tot mai tare; din sacul de dormit ieşea în continuare acea unică şuviţă de păr. Se târî către ea în patru labe, iar mirosul de vomă devenea tot mai puternic, făcând să i se strângă stomacul.

― Rita, te simţi bine? Scoală-te, Rita!

Nicio mişcare.

O întoarse cu faţa în sus, constatând că fermoarul sacului era pe jumătate desfăcut, ca şi cum peste noapte s-ar fi chinuit să iasă din el, înţelegând poate ce se întâmpla cu ea, zbătându-se zadarnic, în timp ce el, domnul înălţimile lui Rocky Mountains în persoană, dormea împăcat alături. O întoarse cu faţa în sus şi unul dintre flacoanele cu pilule îi căzu din mână, ochii ei erau ca nişte bile acoperite de ceaţă şi lipsite de strălucire îndărătul pleoapelor pe jumătate închise, iar gura îi era plină cu voma aceea verde, care o sufocase.

Îi cercetă faţa vreme îndelungată. Stătea foarte aproape de ea, iar cortul părea să devină din ce în ce mai fierbinte, până când se făcuse ca într-un pod la sfârşitul unei după-amiezi de august, chiar înainte de izbucnirea unei furtuni cu fulgere şi tunete care să răcorească atmosfera. Avea senzaţia că i se umflă tot mai mult capul. Gura femeii era plină de porcăria aia. Nu reuşea să-şi dezlipească ochii de pe imaginea aceea. Iar în minte i se rotea mereu aceeaşi întrebare, ca un iepure mecanic la cursele de ogari: Oare câtă vreme am dormit alături de ea după ce-a murit? Scârbos, domnule. Scâââr-bos.

Scăpă de scurta lui paralizie şi ieşi în grabă din cort, julindu-şi ambii genunchi când intră în contact cu pământul gol de alături. Crezu că va vărsa şi el şi se luptă din răsputeri cu greaţa, pentru că ura mai mult decât orice să borască, dar după aceea îi trecu prin minte: Dar eu mă întorceam acolo ca să mă CULC cu ea, domnule!, şi atunci totul ţâşni din el cu furie: se târî departe de oribila masă aburindă, plângând şi blestemând gustul oribil din gura şi din nasul lui.

Se gândi la ea aproape întreaga dimineaţă. Într-o măsură oarecare, moartea ei reprezenta o uşurare – de fapt, chiar în mare măsură. Acest lucru nu avea să-l spună nimănui niciodată. Confirma tot ceea ce spuseseră despre el maică-sa, Wayne Stukey, ba chiar şi proasta aia ordinară care avea apartamentul lângă Fordham University. Larry Underwood, Exhibiţionistul din Fordham.

― Nu sunt un tip de treabă, zise el cu voce tare.

După ce o făcu, se simţi mai bine. Îi era mai simplu să spună astfel adevărul, iar adevărul era acum cel mai important lucru. Încheiase un pact cu el însuşi, în acel spaţiu al subconştientului în care trag sforile Puterile din Spatele Tronului, că va avea grijă de ea. Poate că nu era un tip prea amabil, dar nici criminal nu era, deşi întâmplarea din tunel putea fi considerată chiar o tentativă de omor. Prin urmare avea de gând să se îngrijească de ea, nu avea să mai ţipe