la ea, indiferent cât de enervat ar fi fost – ca atunci când se agăţase de el cu disperare, când se suise pe Harley —, nu avea de gând să se înfurie, indiferent cât de mult trebuia să întârzie din cauza ei şi indiferent cât de prosteşte se purta în anumite situaţii. Cu două seri în urmă, ea pusese o conservă cu mazăre în cărbunii focului de tabără fără să dea o gaură în capac, iar el pescuise cutia carbonizată şi umflată, cam trei secunde înainte să explodeze ca o bombă, orbindu-i poate cu vreun fragment ascuţit din tablă. Şi-i ţinuse oare vreo morală din cauza asta? Nu. Nu-i ţinuse. Făcuse o simplă glumă şi trecuse peste incident. La fel şi cu pilulele. Îşi făcuse socoteala că pastilele sunt treaba ei.

Poate c-ar fi trebuit să stai de vorbă cu ea despre chestiunea asta. Poate că şi-ar fi dorit asta din partea ta.

― Nu era vorba de o afurisită de întâlnire, spuse el tare.

Ci de supravieţuire. Iar ea nu fusese în stare să facă faţă. Poate că fusese conştientă de acest lucru, chiar din ziua aceea, când se întâlniseră în Central Park, iar ea trăsese aproape la întâmplare, spre un copac, cu un pistol ieftin, după cum arăta, care ar fi putut foarte bine să-i explodeze în mână. Poate că...

― Poate că, pe dracu’! strigă Larry furios.

Ridică bidonul la gură, dar nu mai era apă, iar în gură îi stăruia încă gustul acela neplăcut. Poate că oameni ca ea existau în toată ţara. Gripa nu a lăsat în urma ei doar supravieţuitori perfecţi, de ce-ar fi făcut-o? S-ar putea să existe chiar acum în ţară un tânăr într-o perfectă condiţie fizică, imun la gripă, dar care moare din cauza amigdalitei. După cum ar fi zis Henry Youngman: „Hei, oameni buni, există milioane şi milioane.”

Larry stătea chiar în apropierea autostrăzii, într-o zonă pavată, de unde se deschidea o panoramă unică. Priveliştea Vermontului coborând lin spre New York, în ceaţa aurie a dimineţii, îţi tăia răsuflarea. Un indicator informa că „aici se află Twelve-Mile Point”.

Larry gândea că el poate să vadă mult mai departe, nu doar optsprezece kilometri. Iar într-o zi senină ai putea vedea chiar şi veşnicia. La capătul opus al parcării era un zid de piatră, până la înălţimea genunchilor, cimentat, şi câteva sticle sparte de Budweiser. Şi un prezervativ folosit. Presupunea că elevii de liceu obişnuiau să urce până aici, la apus, urmărind aprinderea luminilor în oraşul de dedesubt. Mai întâi se înflăcărau, apoi treceau la amor. Adică, ce pizda mă-sii, după cum obişnuiau ei să zică.

Prin urmare, de ce se simţea el atât de rău, dacă-i pe-aşa? Spunea adevărul adevărat, nu? Da. Iar partea cea mai rea a adevărului era că se simţea uşurat, este? Din cauză că scăpase de piatra atârnată de gât?

Nu, cel mai rău lucru era izolarea. Faptul că era singur.

Siropos, dar adevărat. Ar fi vrut să poată să se bucure de privelişte împreună cu cineva. Cineva către care să se poată întoarce şi să-i comunice un gând, fie el şi modest: Într-o zi senină ai putea vedea chiar şi veşnicia. Dar singura persoană care l-ar fi putut însoţi se găsea într-un cort rămas cu doi kilometri în urma lui, cu gura plină de borâtură verde. Pe cale să înţepenească. Atrăgând muştele.

Larry îşi puse capul pe genunchi şi închise ochii. Se strădui să nu plângă. Ura plânsul aproape la fel de tare ca borâtul.

 

Până la urmă, se dovedise un laş. Nu fusese în stare s-o îngroape. Invocă cele mai negre gânduri de care era în stare – viermi şi gândaci, marmotele care ar simţi-o şi-ar veni să se înfrupte, purtarea incorectă a unei fiinţe omeneşti care-o lasă pe o alta în părăsire, ca pe un ambalaj de bomboane sau ca pe o cutie goală de Pepsi. Pe de altă parte, îngroparea ei avea, aparent, unele vagi implicaţii ilegale deşi, ca să spunem adevărul (iar el spunea acum purul adevăr, nu-i aşa?), ăsta nu era decât un argument raţional ieftin. Ar fi fost capabil să coboare până în Bennington şi să pătrundă prin spargere în magazinul de fierărie Ever Popular, de unde să ia sapa Ever Popular şi un târnăcop Ever Popular pe măsură; ar fi fost capabil chiar şi să se întoarcă aici, la înălţime, unde era linişte şi splendoare, şi să sape mormântul Ever Popular în apropierea Belvederii Ever Popular. Dar ca să se întoarcă în cortul ăla (în care puţea probabil exact ca în toaleta din Transverse Number One din Central Park, unde bomboana râncedă Ever Popular va rămâne pentru eternitate) şi să tragă fermoarul sacului de dormit până la capăt în partea ei, să scoată afară trupul ţeapăn şi puhav şi s-o tragă de subsuori până la groapă şi s-o arunce înăuntru şi apoi să împingă bulgării peste ea, urmărind cum cade pământul peste picioarele albe, cu nodulii proeminenţi ai varicelor, şi cum i se agaţă ţărâna în păr...

Vai, vai, băiete. Cred că o să sar peste chestia asta. Dacă sunt o găină laşă, asta-i situaţia. Co-co, co-co, co-co.

Se întoarse la cort şi ridică din nou bucata de pânză de la intrarea cortului. Găsi un băţ lung. Inspiră profund aer proaspăt, îşi ţinu respiraţia şi-şi pescui hainele cu băţul. Apoi se retrase câţiva paşi şi se îmbrăcă. Mai inspiră o dată, îşi ţinu respiraţia şi se folosi de băţ ca să-şi recupereze cizmele. Se aşeză pe un arbore doborât şi se încălţă.

Mirosul se strecurase în haine.

― Fir-ar al dracului, şopti el.

Din locul acela o vedea, pe jumătate ieşită din sacul de dormit, cu mâna întinsă, încremenită într-o poziţie crispată, căutând parcă flaconul cu pastile care îi căzuse. Ai fi zis că ochii ei cu pleoapele coborâte pe jumătate îl privesc acuzator. Asta îi aduse iarăşi aminte de tunel şi de viziunea pe care o avusese acolo, cu morţii care porniseră să meargă. Se grăbi să închidă cortul la loc, cu băţul.

Dar cu asta nu scăpase de mirosul ei.

Prin urmare, făcu totuşi un prim