•••

Aproape în același timp computerele proiectului TTIB ajunseră la concluzia că actele neobișnuite realizate de Eugen Lettke justificau avertizarea forțelor de ordine competente.

Dacă evaluarea „rețelei pseudoneuronale” ar fi fost analizată, s-ar fi constatat că această concluzie se datora în mare parte faptului că respectivul, după ce abordase cu o zi înainte toate cele patru secretare personale ale Führerului, se cazase exact în fața Cancelariei Reichului.

Computerele nu știau însă – pentru că în depozitele de date nu figura această informație – că Eugen Lettke păstrase pistolul tatălui său și că îl luase cu el.

•••

Șampania avea gust plăcut, însă era prea puțină într-o sticlă atât de groasă și de grea. Nu conta. El nu venise aici pentru a se îmbăta. Venise pentru… pentru…

Au, fir-ar să fie! În niciun caz nu va muri pe frontul de est! Nu el, fiu de erou de război. Nu de asta avea el nevoie. Tatăl lui fusese îndeajuns de erou pentru doi. Nu era nevoie să se facă o tradiție de familie din moartea în luptă.

Eugen Lettke se ridică clătinându-se. Doar puțin. Nicio problemă. El ținea întotdeauna totul sub control.

Se duse la valiza aflată încă lângă ușă, unde o lăsase pajul. În filmele vechi, pentru astfel de servicii, pajul primea un bacșiș, dar astăzi, când se puteau face plăți doar electronic, gestul se demodase, era prea complicat.

Acest gând îl făcu să chicotească.

Puse valiza pe pat, o deschise și scoase pistolul. Era greu. Îl cântări în mână, fixă bine palma pe mâner, puse degetul arătător pe trăgaci și simți pornirea de a trage în ceva. Poate în sticla goală de pe masă. Ori în oglindă. Să ciuruiască o oglindă i se păru grozav.

Dezasigură arma, ochi, se opri.

De fapt, intenționase să tragă în altceva. În altcineva.

Răsuci mâna și îndreptă țeava spre frunte.

Ciudată poziție. Așa nu putea să tragă ca lumea. Cum trebuie făcută asta? Poate spre tâmplă? Lateral?

În timp ce stătea așa, simți inima bătându-i, de parcă înțelegea mai bine decât el ce se petrecea. Dar era foarte simplu. Un foc și gata. Acum nu putea fi laș.

În acea clipă, fără niciun avertisment, mai mulți pumni bătură cu furie în ușa camerei. Eugen Lettke apăsă pe trăgaci mai mult din sperietură decât pentru că își dorise asta.

•••

În această seară Helene rămase trează, până când Berta se întoarse.

— Ei? întrebă ea în șoaptă, când femeia intră fără zgomot în cameră.

— Am transmis totul exact cum mi-ați spus, zise Berta tot în șoaptă.

— Și ce au zis?

Berta înclină capul:

— Frau Aschenbrenner a dispărut o vreme și soțul mi-a ținut companie în acest timp. Când a revenit, a spus că persoana în cauză este de acord și va face totul așa cum s-a convenit. Iar eu trebuie să vă transmit din partea persoanei mii de mulțumiri pentru tot.

Helene simți un tremur în piept auzind aceste cuvinte.

— Mulțumesc, șopti ea. Acum te rog să mă lași singură.

Berta dispăru și Helene ar fi vrut să dea frâu liber lacrimilor, dar nu reuși, nici măcar când se gândi că nu apucase să își ia rămas-bun de la Arthur.

Simți cum trupul îi este cuprins de un ger cumplit.

Era poate bine așa. Pentru că oricum se termina, partea bună a vieții ei se încheia aici.

Începu îndelungata așteptare. Trecea zi după zi și lumea părea nemișcată, în ciuda știrilor despre victoriile obținute, orașele cucerite și eroicele asalturi. Helene o pândea mereu pe Berta și o întrebă dacă chiar transmisese totul exact cum îi spusese ea.

Berta răspundea de fiecare dată:

— Da, totul până la ultimul cuvânt.

În sfârșit, Berta se întoarse o dată și îi transmise că totul decursese cum fusese stabilit. Marți dimineața la ora cinci persoana fusese dusă la crucea din piatră de lângă stejarul singuratic. Herr Aschenbrenner urmărise de la distanță cum venise un automobil și persoana urcase în el. Apoi automobilul plecase în direcția Erfurt, își încheie raportul Berta.

Gândul Helenei zbură mai departe în timp la ziua în care va trebui să își facă griji serioase. De la Erfurt la Bremen deplasarea dura o zi. Dar poate că vasul nu era pregătit. Și apoi traversarea Atlanticului… o săptămână din câte știa ea, în funcție de vreme și de agitația oceanului…

— Și numărul de telefon? I l-au dat… persoanei?

— Numărul telefonului nostru fix. Da.

— Bine. Helene oftă. Va trebui să așteptăm.

Exact în prima seară de după săptămâna calculată de ea, telefonul sună, răspunse Johanna:

— Un moment, o chem la aparat.

Femeia păru speriată când se întoarse să o cheme pe Helene, dar aceasta era deja în spatele ei.

— Un apel, zise ea și îi înmână receptorul greu.

— Mulțumesc. Helene apasă receptorul pe ureche. Helene Bodenkamp.

O voce plictisită de femeie spuse:

— Bună ziua, Fräulein Bodenkamp. Un apel din străinătate pentru dumneavoastră. Apelantul a folosit o parolă care permite aprobarea specială pentru convorbire. Vă pot face legătura?

— Da, vă rog, zise repede Helene.

Și apoi… îl auzi. Era vocea lui Arthur. Îndepărtată, estompată, dar era a lui. Îl recunoscu și după felul în care îi pronunță numele:

— Alo, Helene.

În ea se contopiră dorul, ușurarea și disperarea.

— Alo, Arthur, unde ești?

— Păi… la Rio de Janeiro, într-adevăr.

— A mers totul bine?

— Foarte… Nici nu pot crede că sunt aici. Da, a ieșit totul. Organizare germană!

— Și cum… cum te simți? întrebă ea temătoare.

— Oh, bine. Râse și adăugă: Bine. Încă nu știu cum va fi în continuare, dar… dar fetele sunt foarte frumoase aici.

Aceasta era parola așteptată de Helene. Ea îi ceruse Bertei să le spună Mariei și lui Otto să îi bage în cap lui Arthur să spună exact această propoziție, ca semnal că într-adevăr totul a decurs bine și că alături de el nu se află un SS-ist cu un pistol, care l-ar sili să mintă.

Acum, după ce auzi propoziția, și știa că el este în siguranță, i se luă o piatră de