— Nu. Nu mă afectează chiar atât de mult, dar ca să-ţi faci o idee, murmur eu, privindu-l cu nelinişte.

  — Aha, spune el.

  Fir-ar. Pare complet şi cu desăvârşire pierdut, ca şi cum i-aş fi tras covorul de sub picioare.

  Trag aer adânc în piept şi dau ocol mesei până când ajung în faţa lui, privindu-l drept în ochii lui neliniştiţi.

  — Chiar aşa de tare urăşti treaba asta? murmură el cu ochii plin de oroare.

  — Păi… nu, îl liniştesc eu din nou.

  Dumnezeule… asta simte el despre faptul de a fi atins de alţi oameni?

  — Nu. Sunt ambivalenţă în privinţa asta. Nu-mi place, dar nici nu pot să zic c-o urăsc.

  — Dar noaptea trecută, în sala de jocuri, ai…

  — O fac pentru tine, Christian, pentru că ai tu nevoie. Eu n-am. Noaptea trecută nu m-ai rănit. Asta a fost într-un context diferit şi pot să accept asta în sinea mea, şi am încredere în tine. Dar când vrei să mă pedepseşti, mi-e teamă c-o să mă răneşti.

  Ochii i se întunecă precum o furtună turbulentă. Timpul se mută, se dilată şi trece repede înainte să răspundă.

  — Vreau să te rănesc. Dar nu mai mult decât ai putea să suporţi.

  Mama mă-sii!

  — De ce?

  Îşi trece mâna prin păr şi ridică din umeri.

  — Pur şi simplu, aşa simt nevoia.

  Se opreşte şi mă priveşte îndurerat, apoi închide ochii şi clatină din cap.

  — Nu pot să-ţi spun, şopteşte el.

  — Nu poţi sau nu vrei?

  — Nu vreau.

  — Deci ştii de ce.

  — Da.

  — Dar nu vrei să-mi spui.

  — Dacă-ţi spun, vei fugi ţipând din camera asta şi n-o să mai vrei niciodată să te întorci. Se uită la mine cu precauţie. Nu pot să risc asta, Anastasia.

  — Vrei să rămân.

  — Mai mult decât îţi dai tu seama. N-aş suporta să te pierd.

  O, Doamne!

  Se uită la mine şi, deodată, mă ia în braţe şi mă sărută, mă sărută cu pasiune. Mă ia cu totul prin surprindere şi simt în sărutul lui panica şi nevoia disperată.

  — Nu mă părăsi. Ai spus că nu mă vei părăsi şi m-ai implorat să nu te părăsesc, în somn, murmură el cu gura apropiată de buzele mele.

  Ah… confesiunile mele nocturne.

  — Nu vreau să plec.

  Şi inima mi se strânge şi am senzaţia că se întoarce pe dos.

  Acesta e un om aflat la nevoie. Frica lui e cât se poate de vădită, dar el e pierdut… undeva în întunecimea lui. Ochii lui sunt mari, cu o privire pustiită şi torturată. Pot să-l alin, să-l însoţesc un scurt timp în întunecime şi să-l aduc la lumină.

  — Arată-mi, şoptesc.

  — Ce să-ţi arăt?

  — Arată-mi cât de mult poate să doară.

  — Ce?

  — Pedepseşte-mă. Vreau să ştiu cât de rău poate să fie.

  Christian se depărtează de mine, complet confuz.

  — Adică, vrei să încerci?

  — Da, ţi-am spus că vreau.

  Dar mai am şi un motiv ascuns. Dacă fac asta pentru el, poate c-o să mă lase să-l ating. Clipeşte către mine.

  — Ana, eşti tare derutantă.

  — Şi eu sunt derutată. Încerc să lămuresc problema asta. Şi tu, şi eu vom şti, odată pentru totdeauna, dacă pot s-o fac. Dacă pot să suport asta, atunci poate că tu…

  Nu-mi mai găsesc cuvintele, iar el rămâne iar cu ochii mari. Ştie că mă refer la ideea de a-l atinge. Pe moment, pare sfâşiat, dar pe urmă o hotărâre de oţel se aşterne peste faţa lui şi îşi îngustează privirea, uitându-se la mine speculativ, de parcă ar cântări alternativele.

  Brusc, îmi apucă braţul într-o strânsoare fermă şi se întoarce, scoţându-mă din camera mare şi ducându-mă pe scară la sala de jocuri. Plăcere şi durere, recompensă şi pedeapsă – cuvintele lui de altădată îmi răsună în minte.

  — O să-ţi arăt cât de rău poate să fie, iar tu o să poţi lua o hotărâre. Se opreşte lângă uşă. Eşti gata pentru asta?

  Încuviinţez din cap, sunt hotărâtă, şi mă simt vag ameţită, fără vlagă, căci tot sângele mi-a părăsit faţa.

  Deschide uşa şi, continuând să mă ţină strâns de braţ, ia ceea ce pare a fi o centură din rastelul de lângă uşă, apoi mă duce la bancheta din piele roşie din colţul îndepărtat al camerei.

  — Apleacă-te peste banchetă, murmură el încet.

  În regulă, asta pot să fac. Mă aplec peste pielea moale şi netedă. M-a lăsat cu halatul pe mine. Într-o parte liniştită a creierului, sunt vag surprinsă că nu m-a pus să-l dau jos. Doamne, o să mă doară… ştiu.

  — Ne aflăm aici pentru că ai spus da, Anastasia. Şi pentru că ai fugit de mine. Am să te lovesc de şase ori, iar tu vei număra loviturile odată cu mine.

  De ce naiba nu trece odată la fapte? Mereu face un mare caz din faptul că mă pedepseşte. Îmi rostogolesc ochii, ştiind prea bine că nu poate să mă vadă.

  Îmi ridică marginea halatului şi, din cine ştie ce motiv, situaţia mi se pare mai intimă decât dacă aş fi fost dezbrăcată. Îmi mângâie cu tandreţe fundul, trecându-şi mâinile calde peste ambele fese şi în jos spre părţile superioare ale coapselor.

  — Fac asta ca să ţii minte să nu mai fugi de mine şi, oricât de excitant ar fi, nu vreau să fugi niciodată de mine, şopteşte el.

  Şi ironia situaţiei nu-mi scapă. Am fugit tocmai ca să evit asta. Dacă şi-ar fi deschis braţele, aş fi alergat la el, nu aş fi fugit de el.

  — Şi-ai mai şi rostogolit ochii la