Deodată, din glas i-a dispărut acea frică plină de nelinişte şi iritare. S-a întors de pe unde o fi fost. O aud în tonul lui, în felul cum îşi aşază degetele pe spatele meu, ţinându-mă – iar atmosfera din încăpere se modifică.

  Închid ochii, pregătindu-mă pentru lovitură. Vine cu forţă, plesnindu-mă peste fund, iar muşcătura centurii din piele e aşa cum m-am temut c-o să fie. Involuntar, scot un ţipăt şi iau o gură uriaşă de aer.

  — Numără, Anastasia! îmi porunceşte.

  — Unu! strig la el şi parc-ar fi o înjurătură.

  Mă loveşte din nou, iar durerea pulsează şi reverberează pe dunga lăsată de centură. Fir-ar să fie!. Ce ustură!

  — Doi! ţip eu.

  Ţipătul mă face să mă simt mai bine. Respiraţia lui e întretăiată şi aspră, în vreme ce a mea e aproape inexistentă, căci bâjbâi cu disperare prin psihicul meu căutând măcar un dram de forţă internă. Cureaua îmi taie din nou carnea.

  — Trei!

  Lacrimile îmi ţâşnesc din ochi. Dumnezeule – e mai greu decât mi-am închipuit – e cu mult mai greu decât bătaia cu palma la şezut. Iar el nu se abţine cu nimic.

  — Patru! zbier când simt din nou muşcătura centurii, iar de data asta lacrimile îmi şiroiesc pe obraji. Nu vreau să plâng. Mă supără faptul că plâng. Mă loveşte din nou.

  — Cinci.

  Glasul meu e mai degrabă un suspin înecat, strangulat, şi în clipa asta cred că-l urăsc. Încă una, mai pot să suport încă una. Am senzaţia că fundul mi-a luat foc.

  — Şase, şoptesc când durerea sfâşietoare mă săgetează din nou şi aud cum lasă cureaua jos în spatele meu şi mă trage în braţele lui, plin de ardoare şi compasiune… iar eu nu vreau nimic de la el.

  — Dă-mi drumul… nu…

  Şi mă lupt să scap din braţele lui, împingându-l de lângă mine. Mă lupt cu el.

  — Nu m-atinge! şuier eu.

  Mă îndrept de spate şi mă uit ţintă la el, iar el mă urmăreşte consternat, cu ochii măriţi, de parcă s-ar teme să n-o rup la fugă. Îmi şterg furioasă lacrimile din ochi cu dosul palmelor, aruncându-i o căutătură cruntă.

  — Asta ţi-ar plăcea cu adevărat? Să mă vezi pe mine aşa?

  Îmi şterg nasul cu mâneca halatului.

  El se uită la mine cu prudenţă.

  — Ei, să ştii că eşti un nemernic stricat!

  — Ana, îmi zice el şocat, pe un ton rugător.

  — Nici o „Ana”, să nu-ndrăzneşti! Trebuie să-ţi rezolvi bubele alea din cap, Grey!

  Şi, cu asta, mă întorc ţeapănă şi ies din încăpere, închizând uşa fără s-o trântesc.

  Rămân cu mâna încleştată pe clanţă în spatele meu şi, câteva momente, stau rezemată cu spatele de uşă. Unde să merg? Să fug? Să rămân? Sunt atât de furioasă, că lacrimi fierbinţi îmi şiroiesc pe obraji, şi le şterg furioasă cu palma. Vreau doar să stau ghemuită undeva. Să stau ghemuită şi să mă refac, cumva. Să-mi vindec încrederea sfărâmată. Cum de-am putut să fiu atât de proastă? Bineînţeles că doare.

  Cu teamă, îmi frec posteriorul. Aaah! Doare. Unde să mă duc? Nu în camera lui. În camera mea, sau în camera care va fi a mea, nu, este a mea… a fost a mea. De-aia voia el s-o păstrez. Ştia că voi avea nevoie să mă distanţez de el.

  Pornesc cu mişcări ţepene în acea direcţie, conştientă că s-ar putea să fiu urmărită de Christian. E încă întuneric în dormitor, zorii fiind doar ca o şoaptă pe linia orizontului. Mă urc cu stângăcie în pat, atentă să nu stau pe fundul dureros şi sensibil. Rămân cu halatul de baie pe mine, înfăşurându-l pe corp, şi mă ghemuiesc şi nu mă mai abţin – plâng în hohote cu capul în pernă.

  Ce mi-am închipuit? De ce l-am lăsat să-mi facă una ca asta? Am vrut întunericul, să explorez cât de rău poate să fie – dar e prea întuneric pentru mine. Nu pot să fac asta. Totuşi, asta e ceea ce face el. Aşa îşi obţine el satisfacţia.

  Ce manieră de a mă trezi! Şi, ca să fiu dreaptă cu el, m-a avertizat şi iar m-a avertizat, în repetate rânduri. Nu e normal. Are nevoi pe care eu nu i le pot satisface. Îmi dau seama de asta acum. Nu vreau ca el să mă mai lovească în halul ăsta niciodată. Îmi amintesc de cele două dăţi în care m-a mai lovit şi la cât de uşor mi-a fost atunci, prin comparaţie. E de ajuns aşa pentru el? Plâng cu şi mai mare foc în pernă. O să-l pierd. N-o să vrea să mai fiu cu el dacă nu pot să-i dau asta. De ce, de ce, de ce m-am îndrăgostit de Cincizeci de Vicii? De ce? De ce nu pot să-l iubesc pe José, pe Paul Clayton sau pe cineva ca mine?

  Of, ce privire distrusă avea când am plecat. Am fost atât de crudă, şocată de sălbăticie… mă va ierta oare… Îl voi ierta? Gândurile îmi sunt învălmăşite şi confuze, reverberându-se şi ricoşând în interiorul capului meu. Vocea interioară clatină din cap cu tristeţe, iar zeiţa intimă nu e de văzut pe nicăieri. Of, pentru mine asta e o dimineaţă întunecată a sufletului. Sunt atât de singură. O vreau pe mama. Îmi amintesc de vorbele ei spuse la despărţire, pe aeroport.

  Ascultă-ţi inima, draga mea, şi te rog, te rog mult – încearcă să nu mai despici firul în patru. Relaxează-te şi bucură-te de viaţă. Eşti atât de tânără, scumpa mea. Ai atâta viaţă de trăit, doar să laşi lucrurile să se întâmple. Meriţi tot ce-i mai bun din orice.

  Uite că mi-am ascultat inima şi m-am ales cu fundul făcut praştie şi spiritul zdruncinat. Trebuie să plec. Asta e… Trebuie să-l părăsesc. Nu e bun pentru