mine, iar eu nu sunt bună pentru el. Cum am putea vreodată să facem asta să funcţioneze? Iar gândul că n-am să-l mai văd niciodată, practic, mă sufocă… Cincizeci de Vicii al meu.

  Aud uşa deschizându-se. Oh, nu – e aici. Pune ceva pe noptieră şi patul se mişcă sub greutatea lui când se urcă în spatele meu.

  — Şşşt, şopteşte el, şi vreau să mă îndepărtez de el, să mă mut în cealaltă parte a patului, dar sunt paralizată.

  Nu pot să mă mişc şi stau ţeapănă, fără să mă dau la o parte.

  — Nu te certa cu mine, Ana, te rog, şopteşte el.

  Cu blândeţe, mă trage în braţele lui, îngropându-şi nasul în părul meu şi sărutându-mă pe gât.

  — Nu mă urî, murmură el încetişor cu buzele lipite de pielea mea, cu o voce dureros de tristă.

  Inima mi se strânge din nou şi un nou val de suspine tăcute rupe zăgazurile. Continuă să mă sărute dulce, cu tandreţe, dar eu rămân distantă şi precaută.

  Stăm împreună lungiţi în pat şi trece o veşnicie fără ca vreunul dintre noi să spună ceva. Mă ţine în braţe şi, încetul cu încetul, mă relaxez şi nu mai plâng. Zorile vin şi pleacă, iar lumina blândă creşte în intensitate pe măsură ce intrăm în dimineaţă, dar noi continuăm să stăm lungiţi, în tăcere.

  — Ţi-am adus nişte Advil şi un unguent cu arnică, spune el după un timp îndelungat.

  Mă întorc încet în braţele lui ca să stau cu faţa la el. Îmi sprijin capul pe braţul lui. În ochii cenuşii se citeşte precauţia.

  Mă uit la faţa lui frumoasă. Nu lasă să se citească nimic, dar îşi ţine ochii aţintiţi în ochii mei, abia clipind. Of, frumuseţea lui îmi taie respiraţia. Într-un timp atât de scurt, mi-a devenit atât de nemaipomenit de drag. Întind mâna şi-l mângâi pe obraz, plimbându-mi vârfurile degetelor pe barba nerasă. Închide ochii şi lasă să-i iasă aerul din plămâni.

  — Îmi pare rău, şoptesc eu.

  Deschide ochii şi se uită la mine nedumerit.

  — Pentru ce?

  — Pentru ce-am spus.

  — Nu mi-ai spus nici o noutate.

  Ochii i se îmblânzesc de uşurare.

  — Îmi pare rău că te-am rănit.

  Eu ridic din umeri.

  — Eu am cerut-o.

  Iar acum ştiu. Înghit în sec. Gata, trebuie să-mi spun replica.

  — Nu cred că pot să fiu tot ceea ce tu vrei să fiu, şoptesc.

  Ochii lui se măresc şi clipeşte, pe faţă revenindu-i expresia temătoare.

  — Dar eşti tot ceea ce vreau să fii.

  Poftim?

  — Nu înţeleg. Nu sunt obedientă şi poţi să fii mai mult ca sigur că n-am să te las să-mi mai faci asta vreodată. Şi ăsta e lucrul de care ai nevoie, tu ai spus.

  Închide ochii iar şi văd cum o multitudine de emoţii pun stăpânire pe rând pe faţa lui. Când îi redeschide, are o expresie pustiită. Oh, nu!

  — Ai dreptate. Trebuie să te las să pleci. Nu sunt bun pentru tine.

  Pielea capului mă furnică, iar lumea se depărtează de mine, lăsându-mi la dispoziţie un abis larg şi adânc în care să mă prăbuşesc. Oh, nu!

  — Nu vreau să plec, şoptesc.

  La naiba – asta e. Fie ce-o fi. Încă o dată, ochii mei înoată în lacrimi.

  — Nici eu nu vreau să pleci, şopteşte el cu glas răguşit.

  Ridică mâna şi-mi mângâie tandru obrazul, ştergându-mi o lacrimă cu degetul mare.

  — De când te-am cunoscut, m-am trezit la viaţă.

  Degetul lui mare îmi parcurge conturul buzei de jos.

  — Şi eu, şoptesc. M-am îndrăgostit de tine, Christian.

  Ochii i se măresc din nou, dar de data asta pricina este o teamă pură.

  — Nu! bâiguie el de parcă ar fi rămas fără aer în plămâni.

  Oh, nu!

  — Nu se poate să mă iubeşti, Ana. Nu… e greşit.

  E îngrozit.

  — Greşit? Ce e greşit?

  — Păi, uită-te la tine. Nu pot să te fac fericită, spune cu o voce îndurerată.

  — Dar mă faci fericită, îl contrazic încruntându-mă.

  — Nu şi în acest moment, nu făcând ceea ce vreau să fac.

  Fir-ar să fie! De fapt, despre asta e vorba. La asta se reduce totul – la incompatibilitate – şi îmi vin în minte toate acele biete supuse de dinaintea mea.

  — N-o să putem trece niciodată peste asta, nu-i aşa? şoptesc, simţind furnicături de teamă.

  Clătină din cap cu privirea goală. Închid ochii. Nu suport să mă uit la el.

  — Păi… atunci, o să plec, murmur eu, strâmbându-mă de durere când mă ridic în capul oaselor.

  — Nu, nu pleca, îmi zice el pe un ton din care răzbate panica.

  — Nu mai are nici un rost să rămân.

  Dintr-odată, mă simt obosită, de-a dreptul epuizată, şi vreau să plec acum. Mă dau jos din pat, iar Christian face şi el la fel.

  — Vreau să mă îmbrac, am nevoie de puţină intimitate, spun cu o voce plată şi pustie, lăsându-l în dormitor.

  Cobor scara şi arunc o privire la camera spaţioasă, amintindu-mi că, doar cu câteva ore mai devreme, îmi odihneam capul pe umărul lui în timp ce cânta la pian. Atât de multe s-au întâmplat de atunci. Am avut ochii deschişi şi am văzut până unde poate să ajungă depravarea lui, iar acum ştiu că nu e capabil de iubire – să dăruiască sau să primească iubire. Temerile mele cele mai rele s-au împlinit. Şi, în mod ciudat, e un sentiment eliberator.

  Durerea e atât de intensă încât refuz s-o conştientizez. Mă simt amorţită. Am reuşit, nu ştiu cum, să evadez din corpul meu, iar acum sunt un observator nepăsător al acestei tragedii în curs de desfăşurare. Îmi fac un duş rapid