şi metodic, concentrându-mă doar la fiecare secundă care urmează. Acum stoarce sticla cu gel de duş. Pune sticla înapoi în dulăpior. Freacă-te cu lufa pe faţă, pe umeri… şi aşa mai departe, doar acţiuni simple, mecanice, care să necesite numai gânduri simple, mecanice.

  Îmi termin duşul şi, dat fiind că nu m-am spălat pe cap, mă şterg rapid cu prosopul. Mă îmbrac în baie, scoţându-mi din valijoară tricoul şi blugii. Ţesătura aspră a blugilor se freacă de pielea sensibilă a fundului meu, dar sincer e o durere bine-venită fiindcă îmi distrage mintea de la ceea ce se întâmplă cu inima mea zdrobită.

  Stau aplecată ca să-mi închid valiza şi îmi atrage atenţia punga care conţine cadoul lui Christian – o trusă de aeromodelism cu planorul Blanik L23, pe care să şi-l construiască singur. Pericol de lacrimi! Oh, nu… vremuri mai fericite, când exista speranţă pentru mai mult. Scot trusa din ambalaj, ştiind că va trebui să i-o dau. Repede, rup o foaie de hârtie din blocnotes şi îi scriu un mesaj, pe care-l las pe cutie.

  Asta mi-a adus aminte de o vreme fericită.

  Mulţumesc.

  Ana

  Mă uit la imaginea mea în oglindă. O stafie palidă şi chinuită mă priveşte lung. Îmi prind părul într-un coc şi nu iau în seamă cât de umflate-mi sunt pleoapele de la atâta plâns. Vocea interioară încuviinţează din cap. Până şi ea ştie că nu e momentul să fie caustică. Nu-mi vine să cred că lumea mea se destramă în jur, prefăcându-se într-un morman steril de cenuşă, toate speranţele şi visele mele zdrobite cu cruzime. Nu, nu, nu te lăsa stăpânită de modul ăsta de gândire. Nu acum, nu încă. Trag aer adânc în piept, îmi iau valiza şi, după ce îi pun pe pernă trusa de aeromodelism şi bileţelul, mă duc spre camera mare.

  Christian vorbeşte la telefon. E îmbrăcat în blugi negri şi un tricou. E desculţ.

  — Ce-a spus?! strigă el, făcându-mă să tresar. Păi putea să ne spună adevărul, fir-ar al dracului să fie! Ce număr are? Trebuie să-l sun… Welch, asta e o eroare grosolană.

  Ridică privirea şi nu-şi dezlipeşte ochii întunecaţi şi îngânduraţi de mine.

  — Găseşte-o, se răsteşte şi închide telefonul.

  Mă duc la canapea să-mi iau rucsacul, străduindu-mă din răsputeri să-l ignor. Scot Mac-ul din rucsac şi mă duc în bucătărie, aşezându-l cu băgare de seamă pe barul pentru micul dejun, împreună cu BlackBerry-ul şi cheia de la maşină. Când mă întorc cu faţa la el, se uită cu ochii mari la mine, stupefiat şi îngrozit.

  — Am nevoie de banii pe care Taylor i-a obţinut din vânzarea broscuţei.

  Am o voce clară şi calmă, lipsită de emoţie… extraordinar.

  — Ana, nu vreau lucrurile alea, sunt ale tale, spune el, nevenindu-i să creadă. Ia-le.

  — Nu, Christian. Le-am acceptat doar la insistenţele tale, iar acum nu le mai vreau.

  — Ana, fii rezonabilă, mă dojeneşte el.

  — Nu vreau nimic care să-mi amintească de tine. Doar atât, am nevoie de banii obţinuţi de Taylor pentru maşina mea.

  Vocea mea e seacă. El oftează.

  — Chiar vrei să mă răneşti?

  — Nu.

  Mă încrunt, uitându-mă lung la el. Bineînţeles că nu… te iubesc.

  — Nu vreau asta. Doar încerc să mă protejez, şoptesc.

  Pentru că tu nu mă vrei aşa cum te vreau eu.

  — Te rog, Ana, ia lucrurile alea.

  — Christian, n-are rost să ne certăm – vreau banii ăia.

  El îngustează privirea, dar deja nu mă mai intimidează. Mă rog, doar un pic. Îl privesc la rându-mi impasibilă, fără să clipesc sau să-mi cobor ochii.

  — Accepţi un cec?

  — Da, cred că eşti solvabil.

  Nu zâmbeşte. Doar se întoarce şi se duce la el în birou. Arunc o ultimă privire în apartamentul lui, zăbovind la toate operele de artă de pe pereţi – toate abstracte, senine, distante… reci chiar. Se potriveşte, îmi zic, absentă. Ochii îmi rătăcesc asupra pianului. Dumnezeule… dacă-mi ţineam gura, am fi făcut dragoste pe pian. Nu, futut era cuvântul; ne-am fi futut pe pian. Mă rog, eu ştiu că aş fi făcut dragoste. Gândul îmi zăboveşte greu şi trist în minte şi în ce mi-a mai rămas din inimă. Niciodată n-a făcut dragoste cu mine, nu? Pentru el, mereu a fost vorba doar despre futut.

  Christian se întoarce şi-mi dă un plic.

  — Taylor a obţinut un preţ bun. E o maşină clasică. Poţi să-l întrebi. O să te ducă acasă.

  Arată cu o mişcare a capului peste umărul meu. Mă întorc şi-l văd pe Taylor stând în prag, îmbrăcat în costum, impecabil ca întotdeauna.

  — Nu e nevoie. Pot să ajung şi singură acasă, mulţumesc.

  Mă întorc ca să mă uit la Christian şi văd furia abia stăpânită din ochii lui.

  — Chiar ai să mă sfidezi la fiecare pas?

  — Dar de ce să-mi schimb un obicei de-o viaţă? îl întreb, ridicând uşor din umeri în chip de scuză.

  Închide ochii a frustrare şi îşi plimbă mâna prin păr.

  — Te rog, Ana, lasă-l pe Taylor să te ducă acasă.

  — Mă duc să iau maşina, domnişoară Steele, anunţă autoritar Taylor.

  Christian încuviinţează din cap şi, când mă uit după Taylor, constat că a şi dispărut.

  Mă întorc cu faţa la Christian. Ne separă o distanţă de un metru şi ceva. Face un pas înainte, iar eu mă retrag instinctiv. Se opreşte şi durerea din expresia lui e palpabilă, ochii lui cenuşii fiind cuprinşi de o vâlvătaie.

  — Nu vreau să pleci, murmură el cu un glas plin de alean.

  — Nu pot să rămân. Ştiu ce îmi doresc şi tu nu poţi să-mi oferi, iar eu nu pot să-ţi dau ceea ce ai nevoie.

  Mai face un pas înainte, iar eu ridic palmele.

  — Nu, te rog.

  Mă dau înapoi