pe trăgaci fără să se gândească, exact ca un om care se scufundă în ocean şi se agaţă cu disperare de colacul ce-i este aruncat. Dacă n-ar fi fost trasă piedica, ar fi reuşit să declanşeze arma şi să se împuşte.

Liniştea aceea nu era de bun augur, de asta era sigur. Poate era un om, poate un animal mare şi primejdios. Desigur, şi un om putea fi primejdios. Un om cum fusese cel care-l înjunghiase de nenumărate ori pe bietul monstru-urlător sau ca John Bearsford Tipton, care-i oferise un milion bani gheaţă în schimbul femeii lui.

― Cine-i acolo?

Avea o lanternă în sac, dar ca s-o găsească, ar fi trebuit să lase din mână carabina, pe care o ţinea pregătită. Şi apoi... oare ţinea cu adevărat să vadă despre cine era vorba?

Rămase pe loc, aşteptând o mişcare sau repetarea zgomotului care îl trezise (oare fusese un zgomot? sau doar visase?) şi, nu după multă vreme, începu să moţăie, apoi adormi din nou.

Pe neaşteptate, tresări puternic, deschise larg ochii, iar pielea i se făcu ca de găină. Acum se auzise sigur zgomotul, iar dacă noaptea n-ar fi fost noroasă, luna, aproape plină, i-ar fi dezvăluit...

Dar nu voia să vadă. Nu, era absolut sigur că nu voia să vadă. Cu toate acestea rămase încordat, cu capul înălţat, ascultând ţăcănitul ritmat al tocurilor prăfuite de cizmă, măsurând trotuarul de pe Main Street, Brattleboro, Vermont, mergând către vest, estompându-se treptat şi contopindu-se în cele din urmă în freamătul potolit al lucrurilor din jur.

Larry simţi imboldul năvalnic şi dement să sară în picioare, să lase sacul de dormit să-i alunece până la glezne şi să strige: Vino înapoi, indiferent cine oi fi tu! Nu-mi pasă! Vino înapoi! Dorea oare cu adevărat să emită un asemenea cec în alb cine ştie cui? Chioşcul i-ar fi amplificat strigătul... implorarea. Şi dacă paşii aceia se întorceau cu adevărat, devenind tot mai stridenţi în liniştea aceea, în care nici măcar greierii nu mai îndrăzneau să cânte?

În loc să se ridice, se culcă la loc şi se ghemui în poziţia de fetus, cu mâinile încolăcite în jurul carabinei. În noaptea asta n-o să mai adorm, îi trecu prin minte, dar în nici trei minute fu din nou cuprins de somn; a doua zi de dimineaţă, era ferm convins că visase toată întâmplarea.

CAPITOLUL 42

În timp ce Larry Underwood suferea pe 4 Iulie accidentul lui de motocicletă, la distanţă de doar un stat, Stuart stătea pe o stâncă de la marginea drumului şi mânca. Auzi zgomotul tot mai apropiat al unor motoare. Îşi termină cutia de bere dintr-o înghiţitură şi închise cu grijă capacul tubului din hârtie cerată în care se aflau biscuiţii Ritz. Puşca lui se afla la îndemână, sprijinită de pietre. O ridică, îi trase piedica şi o lăsă din nou jos, de această dată puţin mai aproape. Judecând după zgomot, se apropiau nişte motociclete de mic litraj. De doi-cincizeci? În liniştea aceea profundă, era imposibil să spui la ce distanţă se aflau. Cincisprezece kilometri, poate, cu mare aproximaţie. Ar fi avut tot timpul să mai mănânce, dacă ar fi vrut, însă îi pierise cheful. Pe de altă parte, soarele era cald, iar gândul că va întâlni alţi oameni îi făcea plăcere. Nu mai văzuse oameni vii de când se despărţise de Glen Bateman, la Woodsville. Aruncă încă o privire către armă. Trăsese piedica pentru că oamenii aceia se puteau dovedi de teapa lui Elder. Lăsase puşca sprijinită de stâncă pentru că spera că vor fi ca Bateman – poate nu la fel de pesimişti în ceea ce priveşte viitorul, totuşi. Societatea va apărea din nou, zisese Bateman. Te rog să remarci că nu i-am adăugat adjectivul „reformată”. Ar fi fost o glumă macabră. În cadrul rasei umane nu se produce, practic, niciun fel de reformă.

În ceea ce-l privea pe el, personal, Bateman nu dorea să participe la reapariţia societăţii. El părea absolut mulţumit – cel puţin pentru moment – să poată să se plimbe cu Kojak, să picteze, să joace golf prin grădina lui şi să se gândească la implicaţiile sociologice ale dispariţiei aproape totale a populaţiei.

Dacă mai treci pe aici şi-mi adresezi încă o invitaţie să „ne unim”, Stu, probabil am să accept. Acesta este blestemul rasei umane. Faptul că este sociabilă. Cristos ar fi trebuit să vorbească astfel: „Da, adevăr grăiesc vouă, de câte ori vă strângeţi câte doi sau trei, înseamnă că un alt individ o să se aleagă cu capul spart.” Vrei să-ţi spun ce ne învaţă sociologia despre tagma omenească? Am să-ţi ofer doar un rezumat. Un om singur, bărbat sau femeie, este un sfânt. Doi oameni se vor iubi. Dacă sunt trei, vor inventa lucrul acela fermecător pe care-l numim „societate”. Patru oameni vor construi o piramidă. Cinci oameni vor transforma pe unul dintre ei în paria. Şase vor reinventa prejudecata. Dacă se adună şapte, în şapte ani vor reinventa războiul. Este posibil ca omul să fi fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar societatea umană a fost făcută după chipul şi asemănarea opusului Lui şi de atunci încoace se tot străduieşte să se întoarcă acasă.

Oare era adevărat? Dacă da, atunci Dumnezeu să-i ajute. În ultima vreme, Stu se gândise foarte mult la prietenii şi cunoştinţele lui. Memoria sa avea tendinţa să estompeze, ba