— E cineva, zise el, care să-mi ceară, cu tot dinadinsul, aşa ceva?

  — Nu, Felix. Am pus şi eu o întrebare nebună.

  Otilia risipise într-atât lucrurile ei, încât odaia rămăsese aproape goală şi nu se putea închipui că va mai putea sta mult, în astfel de condiţii. Îşi strânsese lucrurile în două geamantane şi alergă toată ziua prin oraş. Lui Felix îi lămurea că nu mai voia să stea multă vreme acolo, sub ochii Aglaei, care avea aerul că o ţine de milă. Îl întrebă şi pe el ce are de gând să facă.

  — Dar asta, Otilia, depinde de tine. Dacă zici că mă iubeşti, atunci tu îmi vei spune ce să fac. Dacă nu…

  — Ai dreptate! Te iubesc, nu te îndoi. Voi decide eu ce e de făcut.

  Afară era primăvară timpurie, şi zăpezile se topiseră inundând totul. Vrăbiile se lăsau în bandă să culeagă ceea ce găseau după moină. Un fior de energie trecea prin trupul lui Felix. Într-o seară de la începutul lui martie, Felix stătu până târziu, citind. Auzea alături paşi în odaie, zgomot de lucruri mişcate. Apoi totul se potoli şi i se păru chiar că ghiceşte stingerea lămpii. Târziu de tot, spre miezul nopţii, auzi o scârţâitură a uşii de alături, paşi uşori de picioare goale care merseră până în dreptul uşii lui.

  — Felix, se auzi glasul şoptit al Otiliei, tu dormi?

  — Nu!

  — Stinge lampa.

  Cu sentimentul unui lucru neaşteptat, Felix suflă pe deasupra sticlei. Uşa se deschise şi se-nchise la loc, şi în slaba lumină aruncată de flacăra din sobă tânărul zări pe Otilia, cu picioarele goale, în cămaşa ei lungă de noapte. Părea o păpuşă mărită. Toată convorbirea se urmă mai în şoaptă.

  — Dragă Felix, m-am gândit foarte bine, bine de tot. În interesul meu şi al tău, acum nu ne putem căsători.

  Dezolarea lui Felix se simţi în întuneric, în destinderea muşchilor. Otilia îl strânse tare de gât, apropiindu-se de el.

  — Nu ne putem căsători acum, am zis, dar mai pe urmă, da. Ca să-ţi dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine. Putem fi bărbat şi soţie şi fără binecuvântarea lui popa Ţuică.

  Felix o luă în braţe (era foarte uşoară), o înăbuşi în sărutări, primite fără împotrivire, apoi se aşeză pe fotoliu, cu faţa la pieptul ei:

  — Otilia, şopti el, solemn, m-am încredinţat. Ceea ce faci tu acum, numai o fată cu suflet fin putea să facă. Iartă-mă că am pus la îndoială dragostea ta şi bunele tale intenţii. Nu, nu trebuie să mă laşi tu să fiu nedelicat. De acum încolo cred că vei fi odată soţia mea şi te voi aştepta oricând.

  Otilia îl sărută o dată, apăsat, apoi sări în picioare.

  — Ştii ce? Vreau cel puţin, dacă tu eşti atât de leal, să dorm noaptea asta la tine. Să vad cum e în patul unui băiat.

  Se aruncă în patul lui Felix, ghemuindu-şi picioarele subţiri în poalele cămăşii, şi tânărul o înveli bine şi apoi merse el însuşi şi se-ntinse pe o canapea mică, lângă sobă.

  — Otilia, şopti el, în chip de „noapte bună”, sunt foarte fericit. Noaptea asta e solemnă în existenţa mea.

  Dimineaţa Felix se sculă sprinten şi privi spre pat. Plapuma forma un cuib gol. Tânărul îşi închipui că Otilia a trecut în camera ei, se spălă repede pe faţă, cântând, se pieptănă şi ieşi în geamlâc, să bată la uşa fetei.

  — Otilio, Otilio?

  Nu răspunse nimeni. Trase clanţa şi văzu că uşa se deschide. Înăuntru nu era nimeni, odaia aproape goală, geamantanele lipseau. Felix alergă ca un nebun pe scări, căută prin toate odăile şi o descoperi pe Marina în bucătărie:

  — Unde e domnişoara Otilia?

  — Păi, nu ştii? A plecat din zori, cu trăsura, cu geamantane cu tot. S-a dus unde-o fi urma ei.

  Multă vreme Felix stătu într-o prostraţie totală, apoi, venindu-şi puţin în fire, simţi nevoia să alerge, colindă străzile şi Şoseaua, şi, în sfârşit, se hotărî să meargă la Pascalopol. Acolo află că moşierul era plecat la Paris cu „domnişoara”. Peste două săptămâni primi o carte poştală ilustrată cu aceste rânduri: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor. Otilia”

  De atunci Felix n-o mai văzu niciodată pe Otilia. Află numai că se căsătorise cu Pascalopol, pe care-l urî din nou. Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr. După încheierea păcii fu aproape numaidecât profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii şi comunicări ştiinţifice, colaborator la tratate de medicină cu profesori francezi. Se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente. Stănică se însură cu Georgeta, cu care nu avu „fii”, dar avu protectori asidui, făcu politică; declară că simte „un ritm nou”, fu chiar prefect într-o scurtă guvernare, şi acum este proprietarul unui blockhaus, pe bulevardul Tache Ionescu. Unele gazete de şantaj îl acuză că patronează tripouri şi cercuri de morfinomani. Felix l-a întâlnit odată, şi Stănică, bătându-l pe umeri familiar, l-a felicitat:

  — Bravo, ştiu că te-ai ajuns. Era şi de prevăzut. Ştii că Otilia nu mai e cu Pascalopol?

  Felix nu îndrăzni să întrebe ce s-a făcut, dar aşteptă totul de la limbuţia lui Stănică:

  — A divorţat de Pascalopol, după ce l-a tocat, şi acum e prin Spania, prin America, nu ştiu pe unde, nevasta unui conte, aşa ceva. Şi aia s-a ajuns.

  Pe Pascalopol, Felix îl întâlni, o dată, în tren, în drum spre Constanţa. Era bătrân de tot, uscat la faţă, dar tot elegant, şi aproape nu mai semăna cu cel de altădată. Fălcile îi tremurau când vorbea. Fu Pascalopol acela care recunoscu pe Felix.

  — Mă mai cunoşti? Eu sunt Pascalopol!

  După câteva