în dreapta şi în stânga lucruri pe care nu le mai găsea utile (şi aproape totul nu-i mai trebuia), şi Aurica avu lotul cel mai mare din această distribuţie.

  — De ce-ţi împarţi lucrurile? Întrebă Felix.

  — Ce mai lucruri! Rochii vechi, sticle goale de parfum, ilustrate, mănuşi, fleacuri de astea… O femeie nu are, propriu-zis, nimic, decât rochiile de pe ea. Şi astea încă trebuie să fie de ultima modă.

  Din pradă luă şi Aglae. Purtând mănuşile şi ciorapii Otiliei, mândră de acest mic desfrâu senil, nu înceta de a ocărî pe fată, din două puncte de vedere: întâi că cumpăra numai lucruri scumpe, ca şi când ar fi milionară, al doilea că nu e strângătoare şi aruncă obiecte în bună stare. Plictisită de doliu, Otilia, îngenunchind într-o seară înainte de culcare în pat, se rugă în gând astfel: „Papa, tu ştii bine că eu te iubesc, dar negrul nu-mi stă bine. Tu m-ai lăsat totdeauna să mă-mbrac cum vreau şi m-ai apărat de alţii, de ce vrei ca acum să-mi fie silă de mine? Pentru tine n-are nici o însemnătate dacă eu mă-mbrac în alb sau negru. Şi într-un fel, şi-ntr-altul tot tristă sunt fără tine.”

  Otilia îşi făcu cruce şi se culcă, iar a doua zi aruncă doliul şi umblă după jurnalele de mode.

  — Na, zise Aglae, zărind-o pe fereastră, ţi-am spus eu că nu ţine doliul! „Papa în sus, papa în jos.' Toate numai maimuţăreli. Se vede că i-a dat Costache bani pe furiş, că altfel de unde-ar avea?

  În fond Otilia se plictisea şi ar fi voit să iasă în oraş însoţită de cineva. Se temea să nu-l tulbure pe Felix şi-l întrebă într-un chip cu totul vag:

  — Ce de mai citeşti! Ai să te-mbolnăveşti.

  Se aştepta ca Felix să răspundă: „Dacă vrei, pot întrerupe puţin lectura”. Însă Felix confirmă:

  — Într-adevăr, am mult de lucru!

  — Atunci, zise Otilia, te las să-ţi vezi de treabă.

  La masă, fata îl rugă să-i vorbească despre el, despre impresiile lui de la cursuri, ceea ce Felix făcea, cu oarecare prudenţă, nevoind să fie pedant. Dar era grav în pasiune şi nu putea să-şi ascundă tulburarea sub frivolităţi. Otilia îi spuse:

  — Tu ai o profunditate care sperie o fată. Dacă ai şti ce proaste suntem noi, fetele!

  — Te sperii pe tine?

  — Nu pe mine! Sperii pe orice fată, în genere, fiindcă fetele nu văd departe şi n-au cultul măreţiei, cum scrie în cărţi.

  — Mă ironizezi!

  — Ah, nu! Vorbesc de fetele comune, dacă ai urmări să ai satisfacţiile mărunte. Sunt şi fete sublime. Dar fetele admiră pe oamenii ca tine şi merg după oameni ca Stănică.

  — Mi-e indiferent. Nu voi iubi niciodată o fată seacă. Te iubesc pe tine, care eşti frivolă numai în aparenţă, dar în fond eşti inteligentă şi profundă.

  — Sunt şi eu ca toate fetele!

  Altă dată, Otilia chemă pe Felix lângă ea şi-l supuse unui interogatoriu îmblânzit cu îmbrăţişări:

  — Felix, stai aici, gândeşte-te bine, şi numai după ce te-ai gândit bine, atunci să-mi răspunzi. Să presupunem că noi doi ne-am căsători.

  — De ce „să presupunem”?

  — Fii serios şi ascultă. Când un lucru nu e încă, se presupune. Ei bine, să presupunem că ne-am căsători, crezi tu că am putea face asta aşa de curând?

  — Pentru ce nu?

  — Pentru că eşti legat de studiile tale, fiindcă nu eşti încă liber să faci ce vrei! Un tânăr ca tine are nevoie de oarecare libertate, câtăva vreme, ca să cunoască viaţa. E firesc. Dacă ne-am căsători acum, peste câţiva ani, când ţi-ai face cariera, te-ai şi plictisi de viaţa de familie.

  — Niciodată nu mă voi plictisi de tine!

  — N-am zis de mine, am zis de viaţa de familie. Când vei fi liber şi vei începe să arunci ochii în jurul tău, atunci ai să te simţi legat. O soţie, aşa îmi închipui, fiindcă n-am nici o competenţă, trebuie să fie totdeauna o ultimă alegere.

  — Cauţi fel de fel de pricini, fiindcă nu mă iubeşti. În loc să-mi spui neted.

  — Ba te iubesc. Nu mă-ntrerupe. Şi eu, şi tu avem nevoie de puţină zburdălnicie, şi-ţi spun sincer că o căsătorie numaidecât mi se pare ceva pedant, paralizant, ceva gen Aurica. Putem să lungim logodna câţiva ani, şi, cum nu putem sta împreună aici, să ne ia lumea la ochi, mergem la Paris, tu pentru medicina ta, eu pentru pian, stăm acolo, studenţeşte, până ce ni se va naşte instinctul casnic. Felix dragă, te iubesc, dar vreau să mi se mai zică domnişoară, e aşa de chic, să mi se dea ciocolată etc. Ia închipuie-ţi – „Doamnă! Stimată doamnă!” (Otilia îngroşă vocea, imitativ) – e oribil.

  — Otilia, dar n-avem nevoie să spunem la toată lumea că suntem căsătoriţi, mai ales în străinătate, putem trăi ca nişte adevăraţi boemi, să ne facem de cap. Însă căsătoria e un legământ tainic, care ne dă încredere la amândoi.

  — Când nu este încredere firească, n-o poate da căsătoria. Ai avut cazul celebrului Stănică.

  — Dacă nu suntem căsătoriţi, continuă Felix, nu putem sta nici alături unul de altul.

  — De ce?

  — Fiindcă… Fiindcă eu te iubesc… Fiindcă eu te iubesc cum trebuie să iubească orice om normal, se încurcă Felix. Şi nu voi consimţi niciodată să nu mă port leal cu viitoarea mea soţie. Tu nu eşti Georgeta!

  — Nu sunt Georgeta, e sigur, dar iert pe Georgeta!

  În altă zi, Otilia îmbrăţişă iarăşi pe Felix, în chipul ei copilăresc, şi-l întrebă:

  — Felix, gândeşte-te bine şi apoi răspunde-mi. Dacă o fată ţi-ar spune: am gust să cutreier lumea cu tine, să fac cele mai fantastice meserii, să ajungem dansatori în Mexic, ţi-ai lăsa, iubind-o, rosturile tale, ai renunţa la cariera ta, la studiile tale?

  Tânărul