ia o ultimă oară adio de la acelea care-i fuseseră mamă şi scumpă soţie. I se răspunse că va fi aruncat pe uşă afară, cu sergentul, ceea ce îi dădu sentimentul că e o victimă.

  Stănică se îmbrăcă din ce în ce mai luxos şi, cerând deocamdată o trăsură de la rudele sale, trecu mândru de câteva ori pe strada Antim.

  Felix aşteptă ca Otilia să spună ceva, dar fata tăcea ca şi mai înainte. I se păru nedelicat să mai deschidă vorba, acum când doliul era încă proaspăt. Fata şedea încuiată în odaie şi părea că se plictiseşte. Îi era silă să iasă în oraş, îmbrăcată în negru, iar să iasă altfel o împiedica superstiţia că făcea un rău. Se dăduse jos o dată, să încerce pianul, dar la prima notă se înspăimântă de ecoul gol, închise capacul şi renunţă. Acum îşi cercetă, stând în mijlocul canapelei, toate nimicurile din odaie şi făcea mormane, pe categorii. Intră odată la Felix, cu o fotografie a ei, făcută la Paris:

  — Asta ai văzut-o?

  — Nu! E foarte reuşită.

  — Ţi-o dau ţie!

  Felix stătu o clipă nedumerit, înfricoşat să mulţumească.

  — Pentru ce mi-o dai? Stărui el.

  — Aşa… Credeam că ţii să ai fotografia mea.

  — O fotografie se dă cuiva de care te desparţi, ca amintire! Otilia îşi lăsă mâinile subţiri peste umerii lui Felix:

  — Nu, nu, nu ţi-am dat-o pentru despărţire. Mi-a venit aşa să ţi-o dau!

  Felix îi sărută mâna ajunsă în dreptul gurii şi Otilia îl atinse uşor cu buzele pe obraz. Tânărul se întoarse şi apucă de mâini pe fată, într-un gest mai viu. Aceasta se apără blând:

  — Felix, e păcat acum, să fim cuminţi. Mai bine spune-mi ce făceai aici?

  Felix îi arătă groasele tratate. Otilia se uită în unul, răsfoindu-l cu degetele ei subţiri, şi zise:

  — Trebuie că munceşti foarte mult!

  — Da, vreau cu orice chip să ies bine la examene!

  — Şi ai să fii mulţi ani ocupat aşa?

  — Câţiva ani şi din ce în ce mai mult. Cu toate astea, adevărata muncă productivă, ştiinţifică nu va începe decât după ce voi termina studiile. Am de gând să mă specializez, să devin un nume.

  Felix privi cu hotărâre calmă, neorgolioasă pe Otilia. Aceasta îşi trecu degetele prin părul lui:

  — E foarte frumos ceea ce faci tu, te admir. Când mă gândesc că alţii la vârsta ta, chiar şi fără să aibă viitorul asigurat, se ţin de petreceri.

  — Dacă ai şti, Otilia, de ce energie sunt în stare, de ce abnegaţie, dacă aş avea cui să închin această forţă! Numai munca goală nu-mi ajunge, îmi trebuie dragostea.

  — Dar dacă eu îţi spun: nu te iubesc decât pe tine şi, orice s-ar întâmpla, tu rămâi prietenul meu adevărat, ai putea să-ţi realizezi idealurile?

  — Ce să se întâmple?

  — Ştiu eu? Parcă putem să facem tot ce ne trece prin cap?

  — Putem! Afirmă dârz Felix. Otilia îi încurcă părul:

  — Poţi tu, acolo, în studiul tău, în cariera ta bărbătească, dar sunt şi alte lucruri, care nu se pot, în viaţă.

  — Ce anume? Otilia schimbă vorba:

  — Câţi ani ai tu, Felix, acum? Douăzeci şi unu şi ceva! Nu? Felix consimţi cu capul. Fata îl strânse, uşor, de gât:

  — Tu ştii că eu sunt mai bătrână decât tine? Da, ăsta este tristul adevăr!

  — Şi ce are a face? Crezi că… Asta e o piedică… În…

  — Aş! N-am vrut să spun asta! Cât eşti de bănuitor! Am spus doar că sunt bătrână.

  — La vârsta asta? Dar ai fizionomia unui copil.

  Otilia trecu în faţa oglinzii şi se contemplă. Observaţia lui Felix era întemeiată. Otilia avea faţa neschimbată, de totdeauna, şi nu părea mai mult de optsprezece ani.

  — Tu nu cunoşti viaţa, Felix, reluă Otilia ideea, pentru o fată, reuşita în viaţă nu e o chestiune de studiu şi de energie. Admir inteligenţa şi voinţa ta de bărbat, dar astea nu sunt bune şi pentru o femeie. Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire!

  — Ai dreptate, aşa e, confirmă Felix, ea trebuie să placă bărbatului energic, ca să-i dea gustul de a lupta.

  — Nu ştiu cui trebuie să placă, ştiu însă că o femeie ignorată de bărbat e un monstru. Priveşte la biata Aurica. Singura noastră formă de inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani cel mult. Cât crezi tu că mai am de trăit, în înţelesul adevărat al cuvântului? Cinci, şase ani! Pe urmă, am să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz, o să devin agitată ca Aurica, imposibilă. Când ai venit tu eram o fetiţă, şi acum, după atât de scurt timp, sunt bătrână. Tu nu te pricepi în lucrurile astea, Felix. Voi la douăzeci şi unu de ani sunteţi copii, şi la treizeci de ani abia vă însuraţi. Când voi avea treizeci de ani însă, pentru mine a început declinul. Pascalopol (nu te supăra că-i pronunţ numele) e cam de vârsta tantei Aglae, şi el este elegant şi cu suflet tânăr, şi te asigur că place la multe femei, iar Aglae e o babă. Succesul nostru în viaţă e o chestiune de viteză, iubite Felix. Ah, ce rău îmi stă negrul, mă învineţeşte la faţă.

  Otilia dădu să plece. Dar mai întâi întrebă:

  — Tu eşti ocupat, nu?

  — Ai nevoie de mine? Sunt la dispoziţia ta!

  — Nu vreau nimic! Te-am întrebat dacă tu eşti într-o epocă de studiu, când trebuie să citeşti mult, să lucrezi.

  — Asta, da! Mărturisi Felix.

  — Ei, bine, lucrează, e singurul mod de a-mi face plăcere! Nu uita că mi-ai făgăduit că vei face carieră!

  Otilia începu să împartă