uitării, fără urmaşi, care să-mi poarte numele, nu mai eşti, de fapt, soţia mea. Eu sunt un sentimental, un om bun; mi-am zis că poate eşti în neputinţa fiziologică de a-mi da un fiu, şi cum ai făcut tot ce-ai fost în stare, născând un copil neviabil, am fost învins de caritate, de amorul spiritual pentru tine, de amorul steril. Dar văd că nu e aşa. Dumneata eşti încă capabilă de a da fii şi te sustragi îndatoririlor morale faţă de societate. Sunt sigur că ai recurs şi la droguri, ca să distrugi sforţările mele pentru crearea unei familii. Din momentul acesta, mi s-a luat de pe ochi o perdea, văd limpede şi înfrâng sentimentalismul. Nemaifiind soţia mea de facto, voi face ca, în curând, să nu mai fi nici de jure.

  Zicând acestea, Stănică ieşi pe uşă, trântind-o. Olimpia, încă somnoroasă, şi neînţelegând bine ce urmăreşte Stăni-că, îşi închipui că bate câmpii, ca de obicei, căscă leneşă şi adormi adânc. A doua zi nu-l văzu pe Stănică şi se miră. Acesta nu veni nici la masa de prânz, nici seara, nici noaptea, nici două zile consecutive. Olimpia, îngrijorată, alergă la Aglae şi se întrebă dacă nu i s-a întâmplat ceva lui Stănică, plecând cu chef de acasă. Dar Aurica, în turneul ei zilnic, îl văzuse chiar cu o oră mai înainte. Niciodată Stănică nu se supărase cu atâta obstinaţie. Olimpia îşi zise însă că o să-i treacă şi aşteptă iarăşi, câteva zile, fără ca Stănică să apară. Atunci, îngrijorată de atâta nebunie, cum o socotea ea, descoperi cealaltă locuinţă a lui Stănică şi-l prinse acolo:

  — Ce este asta, Stănică? Glumă e asta, să lipseşti atâta vreme de acasă?

  Stănică luă un aer solemn:

  — Doamnă, v-am spus că în urma încetării de fapt a convieţuirii noastre, prin însăşi voinţa dumitale, am luat măsuri să ne despărţim legal.

  — Se vede că te-a ameţit cineva. Haide acasă şi nu te mai maimuţări aşa.

  Stănică nu se îmblânzi, în ruptul capului, şi Olimpia se întoarse, plângând, la Aglae:

  — E nebun? Zise Aglae, supărată. N-are ce mânca şi face pe independentul? Ori a dat de bani?

  De la Stănică veni un fel de scrisoare-notificare, în tonul acesta: „Stimată doamnă, Vă comunic şi în scris ceea ce v-am notificat prin viu grai, că orice legături între noi au încetat, urmând ca să recurgem la despărţirea legală. Motivul este imposibilitatea în care mă aflu de a avea copii, care să-mi păstreze numele, imposibilitatea, probabil fiziologică, întrucât un copil s-a născut neviabil, agravată şi de rea-voinţă şi dovezi jignitoare de repulsie faţă de mine. De altfel, vă aflaţi şi în culpa de neurmare a soţului în domiciliul conjugal, întrucât acest domiciliu se află de mult în strada… Etc. Este în interesul dumitale să tranşăm această chestiune, fără zgomot, prin consimţământul ambelor părţi.

  Vă salut cu mult respect, Stănică Raţiu”

  — N-am avut noroc cu copiii şi pace! Se căină Aglae. Am să mă duc să-i dau una, să mă ţină minte. Supărarea are şi ea marginile ei. Să zic că i-ai făcut ceva. Bine! Oamenii se ceartă şi se-mpacă. De ce nu l-ai luat şi tu mai cu binişorul?

  — Dar, mamă, zise Olimpia, plângând cu multă abundenţă de secreţii nazale, dar nu i-am zis nici pis, pentru numele lui Dumnezeu, asta pică aşa, din senin. Nu m-am certat cu el aproape niciodată. Să ştii că are pe cineva şi caută pricină de despărţire. Sunt rudele lui care-l tot îndeamnă să facă o căsătorie mai bogată. Doar i-ai văzut! Toţi cu trăsuri, cu diamante.

  Aglae se duse la Stănică:

  — I-ascultă, omule! Ce te-a apucat? Ne râde lumea! N-am eu destulă supărare, de la o vreme încoace, cu Simion, cu Titi, cu Costache, mi-a mai venit şi asta pe cap? Ce-ai cu fata? Spune-mi!

  — Am explicat tot ce era de explicat!

  — Fleacuri! Dacă Olimpia ţi-a spus ceva, ori ţi-a făcut vreo supărare, spune-mi să ştiu şi eu, să ştie şi ea. Oamenii uită, nu se duşmănesc aşa, fără sfârşit. Ce fel de recunoştinţă e asta? Te-am ţinut aproape numai eu, atâta vreme, ţi-am dat de mâncare şi bani de buzunar, ţi-am dat casă, ţi-am dat tot ce-ai vrut, mai mult decât copilului meu, fiindcă n-ai avut nici o meserie. Acum, fiindcă ai dat poate de bani, îmi plăteşti cu mofturi?

  Stănică luă o atitudine demnă:

  — Doamnă, nimeni mai mult ca mine nu cultivă recunoştinţa. Ştiu tot ce-aţi făcut pentru mine şi nu tăgăduiesc nimic, în mine se dă o luptă dureroasă între sentiment şi datorie. Sentimentul îmi dă brânci către aceea care a fost soţia mea şi către dumneata care mi-ai fost ca şi o mamă, iar datoria către societate mă îndeamnă să caut fericirea paternităţii, de care sunt privat de la moartea lui Relu. Îţi voi păstra recunoştinţă eternă, iar Olimpiei respectul ce datoresc unei femei care mi-a fost scumpă. Dar nu insista, nu căuta să te foloseşti de slăbiciunea mea. Dumneata însăţi ar trebui să mă încurajezi să fac ce fac.

  Aglae se exasperă:

  — Eu să te îndemn să laşi pe Olimpia, după ce te-am luat zdrenţăros?!

  — Doamnă! Protestă cu dignitate Stănică.

  — Banditule!

  Aglae şi Olimpia consultară un avocat. Acesta le vorbi aşa:

  — Fără îndoială că doamna e aceea care are dreptate şi soţul caută numai pricini de divorţ. Motivele invocate sunt neserioase, în speţă, fiindcă nu se pot controla. Dar ce puteţi obţine? Cel mult divorţul să se pronunţe în favoarea dumneavoastră, căci altă cale nu e. Nu puteţi trăi cu un om hotărât să divorţeze, care vă va căuta mereu pricini de ceartă. Aşa că în loc de a vă mai expune unor confruntări penibile, e mai bine să consimţiţi. Altă cale, omeneşte, nu văd.

  Bunul-simţ al avocatului era evident, şi Olimpia se decise să divorţeze. Bucuria lui Stănică fu aşa de mare, încât, înduioşat, ceru învoirea să-şi