— Ce tot spune? Întrebă Aglae, intrigată de misterioasele lui vorbe.

  — Nimic, mamă, aşa vorbeşte el, nu ştii că e bătrân şi glumeşte?

  Câteva zile Aglae nu mai călcă prin casa lui moş Costache, iar Felix şi Otilia îşi continuară existenţa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi Aglae puse o femeie să curăţe casa, spălă pe jos, dădu afară toate lucrurile. O parte le luă la ea, altele le vârî înapoi, îngrămădindu-le într-o odaie.

  — Cu pianul ăsta ce faci? Întrebă ea pe Otilia. Otilia ridică din umeri. Aglae se purta deferent, dar rece, ca faţă de un chiriaş care e pe cale să se mute. Într-o zi întrebă iarăşi pe Otilia:

  — Tu ce faci? Ca să ştiu! Poţi să stai acum cât vrei, dar să ştii că eu la primăvară repar puţin şi închiriez casa. Nici nu e de tine odaia de sus. Mă mir de ce nu-ţi iei în oraş o odaie mobilată!

  Din toate cuvintele Aglaei rezulta că Otilia era socotită ca o străină tolerată. Otilia nu se aştepta la alte purtări din partea Aglaei şi ştia că nu trebuie să fie îngrijorată de viitor. Ar fi putut pleca oricând, însă ascultase sfatul lui Pascalopol şi un instinct de inerţie. Îi era greu să-l părăsească pe Felix, cu el împreună avea sentimentul că nimic nu s-a schimbat. Felix, de asemeni, nu se hotăra să plece, de teamă să nu se despartă de Otilia, şi nu îndrăznea nici s-o mai întrebe asupra intenţiilor ei. Aştepta miracolul ca ea să deschidă gura. Lui Felix, Aglae îi făcu, ispititoare, o propunere:

  — Dumneata, cum eşti singur, ai nevoie de-o familie, altfel e greu. Ce plăteai lui Costache, poţi să-mi dai mie şi stai la noi sau, dacă vrei, rămâi acolo, unde nu te supără nimeni şi poţi să faci ce pofteşti.

  — Am să mă gândesc, zise Felix prudent, e posibil să fac serviciul militar.

  Otilia se hotărî să ducă provizoriu pianul la o prietenă; nu din simţ de proprietate, ci fiindcă fusese al mamei sale. O rugă pe Marina să-i găsească un camion. Marina, care era un fel de post telegrafic de interceptare, comunică intenţia în casa Aglaei. Aglae nu protestă:

  — Să şi-l-ia, e al ei!

  Aurica începu să plângă. Declară că pe ea a neglijat-o toată viaţa, că n-a avut o fericire în viaţă, că o fată fără pian, în ziua de azi, nu se poate mărita. Mai curios era că nici nu ştia să cânte.

  — Dragă, zise agasată Aglae, pianul nu pot s-o împiedic să şi-l ia. E prea de tot. Trebuie să-şi câştige şi ea o pâine cu el.

  Marina destăinui Otiliei cele petrecute dincolo, şi Otilia renunţă să mai mute pianul.

  — Uite, arătă ea instrumentul Aurichii, ţi-l dau ţie, dacă vrei. Aurica holbă ochii de surpriză, o sărută zgomotos pe Otilia pe amândoi obrajii şi-i mărturisi patetic:

  — Totdeauna te-am iubit pe tine, că ai fost sinceră, şi n-am aprobat-o pe mama. Sper că n-ai să ne părăseşti, cel puţin aşa curând. Te fericesc, în fond, că eşti liberă şi poţi să faci ce vrei. Dacă n-aveam eu familia pe cap, azi eram fericită.

  Stănică nu spuse nimic Olimpiei de banii smulşi de la bătrân. Toate temerile lui moş Costache trecuseră asupra sa. Ţinea banii sub cămaşă, pe piele, nu fără primejdie, fiindcă Olimpia se uita foarte scrutător:

  — Dar ce-ai tu acolo, Stănică, de-ţi stă cămaşa aşa umflată?

  — Nimic, ce să am, a ieşit ea aşa! Şi Stănică îşi încheia strâns surtucul.

  De când avea bani, din care nu cheltuia nimic deocamdată, Olimpia îl plictisea, iar când Olimpia începu să-i tot pună întrebări, care i se păreau, pe drept sau pe nedrept, indiscrete, o urî de-a binelea. Căută un pretext să se scape de ea. Începu s-o certe:

  — Madam, te rog să nu mă spionezi. Eu sunt avocat, sunt mai mult ca un duhovnic. Cine-mi încredinţează un secret îl înmormântează în mine. Pricepi? Mie mi se încredinţează acte, acte, madam, de care depinde onoarea indivizilor, averea lor. Dacă dumneata umbli prin hârtiile mele şi arunci, Doamne fereşte, una pe foc, ai nenorocit un client şi m-ai nenorocit şi pe mine. În lucrurile mele să nu umbli absolut deloc. Îţi interzic formal. De altfel trebuie să fac imposibilul să-mi găsesc un birou, ca să lucrez în linişte.

  Ca să simuleze lipsa de bani, Stănică se făcu că cere împrumut Aglaei o sută de lei, se mulţumi cu jumătate, minţi că a mai căpătat din altă parte şi-şi luă cu chirie două odăi, prin jurul Cişmigiului, mobilându-le, şi punând afară o firmă aurită: Stănică Raţiu, avocat. Absenta tot mai des de acasă şi, foarte adesea, lipsea chiar noaptea. Felix îl zări o dată la braţ cu Georgeta, foarte radios.

  Într-o noapte, Stănică veni acasă târziu de tot şi, cam aţâţat de băutură, intră în dormitor cu o idee fixă, de mult nutrită, şi cu dorinţe conjugale. Olimpia dormea, horcăind uşor, cu plapuma pe jumătate căzută. Stănică se aşeză pe marginea patului şi o bătu posesiv cu palma pe umărul gras. Olimpia sări în sus.

  — Ce-nseamnă asta, de mă sperii în toiul nopţii?

  — Femeie scumpă! Declamă Stănică. Olimpia se întoarse pe partea cealaltă şi căută să adoarmă din nou.

  — În definitiv, zise Stănică, încercând s-o ia în braţe, tu eşti tovarăşa mea, tu eşti prima mea dragoste.

  — Dar ce ai, mă rog, în noaptea asta? Ai chef de vorbă?

  — Sunt un soţ iubitor, sentimental, îndulci Stănică glasul, încercând să sărute pe Olimpia.

  — Fugi de-aici, eşti nebun? Lasă-mă să dorm! Stănică se-nfurie:

  — Ascultă, madam, scopul căsătoriei este procreaţia, şi când o femeie nu procreează, decade din drepturile ei. De vreme ce nu-mi dai o familie, nu mă faci util patriei, mă laşi să mă pierd în negura