fii tare cu sufletul, fiică, cum am văzut pe multe din sexul dumitale. Cel puţin dumneata rămâi cu rosturi, fiindcă ştiu că răposatul avea stare şi nu te avea decât pe dumneata.

  Toţi lăsară capul în jos, din felurite motive, şi Aglae nu mai îndrăzni să afirme că Otilia nu era fata lui Costache. Preotul, luând tăcerea drept întristare, zise:

  — Tinereţea învinge toate. Nu mă îndoiesc că vei găsi la mătuşa dumitale şi la toate rudele mângâierea de care are trebuinţă cel orfan.

  La aceste vorbe impresionante nu plânse Otilia, care privea mereu în farfuria din care nu lua nimic, ci Aurica, spre surprinderea tuturor. Otilia putu crede că, înduioşată de soarta ei, pe care o socotea dureroasă, Aurica compătimea. În realitate Aurica plângea pentru propria ei condiţie, deoarece vorbele părintelui îi trezise ideea că e ca şi orfană pe lume, „fără nici un sprijin”.

  Stănică îşi făcu violenţă, stăpânind o durere pe care n-o avusese o clipă.

  — Ce-a fost a fost, declară el, morţii din groapă nu se mai scoală. Să-i venerăm şi să avem ochii aţintiţi spre noua generaţie care se ridică.

  — Cuvinte înţelepte! Drept ai grăit! Aprobă părintele. Apoi părintele văzu pe Felix şi întrebă:

  — Dar tânărul cine este, vreo rudă? Ce studiază?

  — E student în medicină, răspunse Aglae, ne vine cam rudă. I-a fost Costache tutor cât a fost minor.

  — Bravo, bravo, zise preotul, şi eu am un băiat, pe care, de nu l-oi da la şcoala militară, îl dau la medicină.

  Stănică nu se putu stăpâni de a nu face mizerii morale părintelui, deşi îşi păstra aerul smerit.

  — De ce, sfinţia-ta, ca preot, să-l dai la armată, la medicină, în loc să-l faci tot preot?

  Părintele răspunse cu foarte mult simţ pozitiv:

  — Şi pentru preoţie ca şi pentru orice meserie trebuie chemare. Iar fiu-meu nu mi se pare că e bun de preot. Atunci eu sunt dator să-l pun acolo unde poate fi folositor ţării. Însă cu ce trăieşte tânărul, dacă e orfan, are funcţie?

  — Nu. Are ceva avere de la părinţi!

  — Frumos, frumos. E foarte cuminte când părinţii se îngrijesc de copiii lor, ca să nu rămână pe drumuri să cerşească pe la uşile altora. Iată, răposatul s-a îngrijit şi a lăsat domnişoarei avere frumoasă, case bune.

  Toţi lăsară din nou capul în jos. Otilia se scuză că nu se simte bine şi se ridică să plece. Pascalopol îi ceru învoirea să-i spună ceva şi o urmă afară.

  — Cine e domnul? Întrebă iarăşi preotul, nedându-şi seama de repetatele lui gafe. Un unchi, desigur!

  — E unchi! Unchi bun! Declară Stănică cu clipiri ironice în ochi.

  Pascalopol comunicase Otiliei că poate dispune de banii de la bancă şi o sfătuia să uzeze cu prudenţă şi să nu plece numaidecât din casa lui moş Costache, spre a nu trezi bănuieli.

  — Asta am vrut să-ţi spun, deocamdată, încheie el. Ştii sentimentele mele faţă de dumneata. Dacă nu altceva, poate să-ţi fiu oricând un prieten mai în vârstă, un părinte lipsit de pedanterie. Când trăia Costache, te-am invitat la mine, fără nici o jenă. Acum n-aş mai putea face asta, fără voia dumitale. Prejudecăţi eu n-am, şi nici dumneata n-ar trebui să ai, ca fată modernă. Sunt lipsit de orice ocupaţie şi aş fi vesel să-ţi ţiu de urât, să te ocrotesc. Eşti liberă, ai bani, nu-mi datorezi nimic. Vei face dar cum vei găsi de cuviinţă. Dar să ştii că vechiul dumitale prieten ţine la dumneata ca întotdeauna şi te va primi cu braţele deschise oricând şi în orice condiţii. Fericirea va fi numai a mea.

  Pascalopol sărută mâna Otiliei şi-i făcu un mic salut prietenesc cu mâna.

  — E simpatică nepoata dumitale, zise părintele lui Pascalopol, de treabă fată. Îmi pare foarte rău de întâmplare.

  — Ce nepoată? Întrebă moşierul, neînţelegând.

  — Domnişoara Otilia!

  — Da, da! Se-ncurcă Pascalopol.

  — Dar, urmă părintele, nu-nţeleg ce fel de unchi eşti. Fratele dumneaei parcă nu eşti, atunci din ce parte?

  — Dinspre mamă, spuse repede Aglae, şi, ca să schimbe vorba, propuse preotului curios să vină într-o zi să facă sfeştanie şi în casa ei, deoarece pretindea că de la o vreme nu prea-i merge bine. Bănuia că sunt de vină gurile rele.

  — Nu, tăiculiţă, fu de părere popa Ţuică, toate relele omului vin numai de la diavol. El e pricina a toată neputinţa şi vrăjmăşia. Să mă chemi pe mine să-ţi citesc blestemele Marelui Vasile, să vezi cum foloseşte. Maică, maică, fuge dracul sfârâind, şi lăsând fum şi miros de pucioasă îndărăt, cum zici că e doftoria aia. De apa sfinţită plesneşte împieliţatul. Iau colea busuiocul şi-l vâr în agheasmă şi-l ard cu ea de-i iese sufletul, maica ploii lui.

  — Cuvioase, se rugă iar părintele, priveghează la cele ce spui.

  — Lasă, taică, să învăţ pe aceste fiice cum se izgoneşte răul de la casă; şi zic aşa: „Blestemu-te pre tine, începătorul răutăţilor şi al hulei, începătorul împotrivirii, şi izvoditorul vicleniei; blestemu-te pre tine, cel lepădat din puterea luminii cei de sus şi surpat jos întru întunericul adâncului pentru înălţare; blestemu-te pre tine şi pre toată puterea cea căzută următoare voii tale; blestemu-te pre tine, duh necurat cu Dumnezeu Savaot, şi cu toată oastea îngerilor lui Dumnezeu, cu Adonai, cu Eloi, Dumnezeu cel atotputernic; ieşi şi te depărtează de la robul lui Dumnezeu, carele prin cuvânt toate le-a zidit”.

  Văzând că bătrânul e cam ameţit, părintele se ridică de pe scaun:

  — Hai să mergem, cuvioase, că e târziu şi lumea e mâhnită, ca după întâmplări de acestea.

  Popa Ţuică bău restul de vin din pahar şi se porni cu regret spre uşă. Acolo se opri şi spuse din nou Aurichii:

  — Când vei aduce la dreapta cale a credinţei pe ovrei, vino, fiică, cu el să te sfinţesc