Stănică se duse într-adevăr la Pascalopol, care află cu surprindere moartea lui moş Costache şi nu îndrăzni să întrebe dacă s-a găsit ori nu bani sub saltea, ca să nu se divulge. Confirmă inexistenţa testamentului:

  — Costache n-a lăsat nici un testament, e lucru sigur. A tot amânat de azi pe mâine, aşa că, din nefericire, Otilia rămâne fără nimic.

  — Păcat, regretă Stănică, fata asta merită mai mult. L-a iubit pe moş Costache cum nu se mai poate mai mult. Dar o să avem noi grijă de ea, ce Dumnezeu, o iau sub protecţia mea.

  — Nu cred c-are să aibă nevoie, observă ironic Pascalopol.

  „Cred şi eu că n-are nevoie, îşi zise Stănică, coborând scările, acum e liberă să-şi facă de cap. Trăieşte cu Felix.”

  Când Pascalopol veni să vadă pe Otilia şi pe ceilalţi, Aglae se plânse că nu e înlesnită şi n-are bani suficienţi pentru înmormântare. Moşierul scoase numaidecât o hârtie pe care Aglae o luă fără nici o jenă, dar întrebă:

  — N-ai găsit nimic în casă?

  — Nimic, afară de nişte mărunţiş.

  Pascalopol, după o scurtă meditaţie, explică faptul:

  — Probabil că n-avea bani în casă.

  Făcuse aşa dinadins, fiindcă se temea că, sporind bănuielile, ar fi putut să le îndrepte toate asupra lui Felix sau a Otiliei. În sinea lui era foarte nedumerit de dispariţia pachetului de hârtii. Otilia povesti faţă de toţi că bătrânul îi vorbise de nişte ochi. Pascalopol şi-aduse aminte şi el de acelaşi lucru, dar tăcu.

  — V-am spus eu că e mister mare, repetă Stănică, dar nu mă las până nu-l descopăr.

  Aglae voia să cheltuiască puţin, dar să satisfacă onoarea familiei, care şedea toată în numărul de preoţi şi de trăsuri. Se mulţumiră, în materie de cler, cu părintele stavrofor şi cu popa Ţuică. În privinţa trăsurilor, închiriară zece şi obţinură zece împrumut prin Stănică, de la numeroasa familie a acestuia. Pascalopol însuşi trimise pe a lui şi veni şi el cu alta. Cele peste douăzeci de vehicule, printre care şi cupeuri, înşirate pe strada de obicei cam pustie, fură de un admirabil efect. Două scuturi negre aşezate în poartă purtau iniţialele lui moş Costache.

  — Dar ce e aici, maică? Întreba o bătrână pe Marina.

  — Ia, mort! Crezu Marina că explică.

  — Tânăr sau bătrân?

  — D-apoi cine mai ştie? Peste şaizeci de ani. Bătrână dădu din cap:

  — Tânăr, vai de mine, ce-a avut?

  — Boala morţii, răspunse plictisită Marina şi se duse după preoţii care tocmai veneau.

  Popa Ţuică era mai supărat ca oricând de uneltirile necuratului, asupra căruia ţuica nu avusese un efect satisfăcător.

  — Toţi suntem muritori, tăiculiţă, fu consolaţia lui. Văzând-o pe Aurica şi uitând unde se află, îi strigă tare:

  — Ce-ai făcut, găinuşo, cu ovreiul, îl botezăm? Aurica se făcu roşie:

  — Nu ştiu ce ovrei, părinte, poate greşeşti.

  — Se poate, porumbiţa taichii, răspunse din fericire popa Ţuică, că sunt bătrân şi mă omoară junghiurile. Ca mâine o să mă duceţi şi pe mine.

  Cum Aglae comandă şi muzica militară, plecarea definitivă de la domiciliul său a lui moş Costache fu impunătoare. Vecinii arătară gelozie:

  — Frumoasă înmormântare. Ştiu c-a avut trăsuri şi vreme frumoasă. Bogaţii şi când mor au noroc.

  Aglae fu încântată de lumea numeroasă care asistă, fiindcă toate rubedeniile lui Stănică, chiar cele mai bogate, care nici nu-l cunoşteau pe bătrân, veniră măcar pentru câteva minute, din disciplină familială. Asta îi dădu consolaţiune şi sentimentul intim că şi-a făcut datoria. Dete şi o masă comemorativă, la care fu rugat să rămână şi Pascalopol. Părintele făcu elogiul bătrânului, declarând că e liniştit în privinţa destinului său duhovnicesc, de vreme ce l-a văzut aşa de bine dispus, înainte de a muri, spre cele bisericeşti. Cât despre moarte, ea e în voinţa nepătrunsă a Celui-de-sus şi nu se cade să-l supărăm, arătând o durere afară din cale, dovedind nepătrunderea rosturilor lumii. Căci Dumnezeu a dat ca trupul să se risipească întru cele dintru care s-a alcătuit, iar sufletul să se mute acolo de unde va fi luat la învierea cea de obşte. Cel mai pătruns de evlavie se arătă Stănică. Atunci când părintele, înainte de a se atinge de paharul de vin, se închină, îşi făcu şi el cruce. Mâncară ca şi altă dată, cu aceeaşi lăcomie, dar cu demnitate. Numai popa Ţuică îşi dădu în petic:

  — Trupul îl ia pământul şi sufletul îl ia tartorul!

  — Cuvioase! Îi reproşă părintele.

  — Domnul! Închină paharul popa Ţuică, neînţelegând. După oarecare codire, popa Ţuică întrebă pe Pascalopol, pe care-l contemplase îndelung:

  — Tăiculiţă, dumneata eşti doftor?

  — Nu, părinte. De ce?

  — Credeam că eşti doftor, fiule, să te-ntreb ce să fac eu cu reumatismele astea care nu mă mai lasă.

  — Salicilat, fu de părere moşierul, şi băi de pucioasă.

  — Oare? Se miră bătrânul.

  — Dă cu gaz, opină Aglae.

  — D-apăi c-am dat, arză-l-ar focul şi de gaz, şi tot mă-mpunge încornoratul!

  — Am auzit că e bun camforul cu alcool, zise Olimpia.

  — Ce e aia, bogheano? Întrebă popa Ţuică, ale cărui cunoştinţe farmaceutice erau foarte reduse.

  — Îţi dă de la farmacie; e ca o bucată de zahăr, care se evaporează dacă n-o ţii într-o pungă cu boabe de piper.

  — Ptiu, bată-l gheena! Se cruci popa Ţuică. Părintele arătă o supărare cu totul formală, după obicei.

  — Doamne, cuvioase, nu mai pomeni de cele rele, tocmai acum la praznicul unui răposat.

  Apoi părintele crezu de datoria lui să se ocupe şi de Otilia, adresându-se însă din respect, pentru presupusa durere, celorlalţi:

  — Dar domnişoara, fiica răposatului, c-am uitat cum îi zice…

  — Otilia.

  — Aşa. Dar domnişoara Otilia ce-o să facă acum? O să-i fie urât fără părintele dumisale. Să