mari de la masa de joc şi de la cea din sufragerie. Peste tot cutii de chibrituri, neîncepute, pachete de tutun, creioane, meticulos strânse, nimicuri.

  — El ţinea banii cu el, îşi aduse aminte deodată Aglae, cum nu m-am gândit?

  Şi se repezi în sufragerie. Cum bătrânul era în cămaşă, era vădit că nu avea cu el nimic. Pantalonii îndoiţi pe un scaun, alături, aveau în buzunare ţinte, capete de creioane, chibrituri şi un degetar.

  — Uite, degetarul pe care îl căutam de-am înnebunit. Se vede că mi-a căzut pe aici.

  Aglae îl luă şi-l puse într-un mic buzunăraş, pe care-l avea la bluză. Negăsind nimic în haine, trase perna de sub capul lui moş Costache, privi pe sub cearşaf, apoi ridică cu putere salteaua, răsturnând cadavrul spre perete.

  — Iacă săculeţul, strigă ea triumfător şi dădu drumul saltelei. Moş Costache se clătină puţin, apoi îşi reluă poziţia nemişcată. În săculeţ erau monede de argint, câţiva napoleoni şi chiar câteva hârtii mototolite, vreo câteva mii de lei în total.

  — El avea bani mai mulţi, zise cu necaz Aglae.

  După cercetări infructuoase, încredinţându-se că în casă nu se mai afla nici un ban, Aglae suspendă percheziţia.

  — Dacă o fi luat Otilia banii! Sunt sigură că i-a luat ea. Aurica, nemulţumită de concurenţa Olimpiei, luă apărarea fetei:

  — Nu, mamă, nu face păcat, Otilia nici n-a fost acasă când a murit bătrânul.

  — Asta aşa e, recunoscu Aglae, doar să-i fi dat chiar bătrânul banii, că de luat cu sila nu era chip. S-o bată Dumnezeu, dacă i-a luat.

  Aglae declară că a obosit şi se hotărî să se ducă cu toţii acasă spre a medita asupra evenimentului. Bătrânul fu părăsit pe canapeaua lui, cu cearşaful ghemuit, cu plapuma căzută pe jumătate jos. Felix, observând asta şi ştiind că morţilor le trebuiesc date unele îngrijiri pentru a putea fi puşi în coşciug, spuse, cu toată gingăşia de care fu în stare, Otiliei, cum stă cazul. Aceasta se ridică de pe sofaua ei, decisă, calmă, chemă pe Marina şi, cu ajutorul ei, gătiră pe moş Costache şi-l aşezară cu solemnitate pe pat.

  Aglae se trânti întâi pe canapea şi rugă lumea să facă linişte, fiindcă vrea să închidă puţin ochii. Dormi un ceas, sforăind bine, apoi se sculă şi se plânse că-i e foame:

  — M-am zăpăcit de tot cu boala asta a lui Costache, nici masă regulată n-am avut.

  Când se aşezau la masă, pică şi Stănică, în redingotă, cu un guler ţipător de înalt, cu mustăţile foarte unse.

  — Bine c-ai venit, zise Aglae, că e încurcată rău. N-am găsit nici un ban, numai mărunţiş.

  — Ce vorbeşti?! Se prefăcu Stănică uimit. Ţi-am spus eu că lucra el ceva.

  — Alţii să tragă foloasele şi eu să cheltuiesc? Cine-l înmormântează, mă rog?

  — Dumneata, fireşte!

  — Eu?! Se scandaliză Aglae. Cu ce? Cu câteva mii de franci, cât mi-a lăsat el? Să-l îngroape Otilia, tot spunea că e papa al ei.

  — Să fim calmi, mamă-soacră, recomandă Stănică. E obligată moralmente şi e chiar interesată să facă onorurile înmormântării ruda cea mai apropiată care moşteneşte, în speţă, dumneata.

  — De ce eu? Zise nedumerită Aglae.

  — Fiindcă dumneata iei tot, casa de alături, casa din Ştirbey-vodă, pe care n-a vândut-o şi tot ce n-a mai vândut. Asta puţin lucru este? Bani, dacă au fost, i-o fi împărţit el din viaţă, nu poţi să faci nimic, dar ţi-a rămas fondul.

  Aglae se îmblânzi:

  — Dar dacă a lăsat vreun testament pentru Otilia? Bănui ea.

  — Aici e aici, dar nu cred. În casă ai găsit ceva? Nu. Moş Costache nu era un om să meargă pe la tribunale, avocaţi şi altele de-astea. Dacă ar fi făcut testament, ar şti ori Otilia, ori Pascalopol.

  — Du-te şi întreab-o tu, recomandă Aglae.

  Stănică merse imediat şi o găsi pe Otilia organizându-şi propria îmbrăcăminte de circumstanţă.

  — Otilio, zise solemn Stănică, încercând s-o sărute pe amândoi obrajii, iau parte la nenorocirea care te-a lovit şi te rog să vezi în mine un tată, un frate scump, un prieten, ce vrei. Interesele tale sunt şi ale mele. Ştiu că tu eşti prea adâncită în durerea ta ca să te gândeşti şi la lucruri mai pozitive, dar lasă-mă pe mine, ca avocat, să te pilotez. Te tulbur numai cu o întrebare: Ţi-a lăsat moş Costache vreun act, vreun, ca să zic aşa, testament?

  — Nu mi-a lăsat nimic, zise plictisită Otilia, lasă-mă acuma. Nu mi-a lăsat, şi nici nu ştiu c-ar fi făcut vreun testament. Mie nu-mi trebuie absolut nimic.

  — Pianul e al tău, în orice caz, îşi dădu în petic Stănică, trebuie să-l revendici.

  — Lasă-mă, te rog.

  — Te las, te las, respect marile dureri!

  Întors, Stănică găsi pe Aglae distribuind banii din săculeţ în grupuri.

  — Mamă-soacră, te conjur, sunt lefter, avansează-mi şi mie câţiva sutari, sunt lefter! Şi puse mâna pe un morman de piese.

  — Ai răbdare, Stănică, ce Dumnezeu, săriţi toţi aşa? Toţi banii ăştia se duc pe înmormântare. Doar n-o să-l îngrop ca pe un cerşetor. Ne râde lumea.

  — Te-aprob, mamă, o lăudă Stănică, fără să mai înapoieze banii, îţi organizez eu ceva feeric.

  — Ce-a spus Otilia? Se informă Aglae.

  — N-are nici un testament, şi eu o cred, fiindcă bătrânului îi era frică să lase banul din mână. Eu mă mir că nu s-au găsit bani în casă.

  — Şi mie mi se pare curios!

  — Foarte curios! Se prefăcu Stănică a medita. Aici e un mister mare. Odată şi odată am să-i dau eu de rost. Să vedeţi că Stănică e şi detectiv.

  — Mai bine ai vedea ce e cu testamentul, dacă e sau nu. Dacă a lăsat averea la alţii, ăia să-l îngroape.

  — Numai Pascalopol ştie precis. Mă