pe gaura cheii şi constată că nu era nimeni afara de bătrânul întins pe canapea. Ieşi din nou afară şi intră pe din dos în odaia cu pianul. Otilia era acolo rezemată cu coatele pe capac, gânditoare.

  — Cum îi mai este lui moş Costache? Întrebă Stănică.

  — Tot aşa! Zise sumbră Otilia.

  — Ştii că azi vine Pascalopol, după-masă, parcă aşa mi-a spus, minţi Stănică.

  — Da? Se sperie Otilia. Apoi, după o scurtă deliberaţie: N-ai vrea să te duci în oraş să-mi cumperi o cutie de pudră?

  — Dragă, se apără Stănică, am toată bunăvoinţa, dar nu mă pricep în lucruri femeieşti. Şi apoi ştii cum e Olimpia, când o afla că m-am dus pentru tine, îmi aprind paie-n cap. Du-te tu, repede, că eu păzesc. Nu-l crezi pe Stănică capabil de devotament? Îmi pare rău.

  După oarecare gândire, Otilia se hotărî.

  — Mă reped pentru o jumătate de ceas, te rog să stai aici sau să rogi pe Aurica să vină.

  Stănică puse mâinile la piept, turceşte, în semn că merită credinţă nestrămutată.

  — Du-te fără nici o grijă.

  Otilia îşi lua mantila pe ea şi plecă, urmărită din ochi de Stănică. Acesta privi, crăpând puţin uşa, în curte, se încredinţă că nu mişcă nimeni, şi apoi intră în odaia lui moş Costache. Bătrânul îl supraveghea duşmăneşte cu privirea. Stănică merse la uşa dinspre salon, o crăpă puţin şi o închise la loc. Mai merse la geam, privi în curte, se-ntoarse spre masă, luă un scaun şi-l aşeză lângă canapeaua bătrânului şi stătu pe el. Bătrânul îl contempla îngrijorat.

  — Ce mai faci, moşule, întrebă Stănică, mai bine, hai? Moş Costache întrebă şi el:

  — Şi ce pofteşti?

  — Vai de mine, se apără Stănică, păi eu mă interesez de sănătatea dumitale şi îmi spui că ce poftesc? Se poate?

  Stănică trase scaunul şi mai aproape de pat.

  — Ce cauţi aici? Se agită bătrânul.

  Făcându-se că nu înţelege vorbele bolnavului, Stănică puse mâna pe marginea cearşafului, ridicându-l în sus, ca spre a controla salteaua.

  — E bun patul ăsta, se informă el, e destul de moale? De ce nu stai în dormitor?

  — La-lasă-mă-n pace! Ce vrei?

  Stănică, netulburat, pipăi mai de aproape salteaua, apoi vârî brusc mâna sub ea şi trase pachetul cu bani. Bătrânul holbă ochii, scăpă gura mare spre a spune ceva, se dădu jos printr-o sforţare supraomenească, pe marginea patului şi urlă gutural, plângător:

  — Banii, ba-banii, pu-pungaşule!

  Apoi deodată se prăbuşi la pământ. Stănică vârî bine pachetul sub cămaşă, spre pântece, privi pe fereastră şi ieşi prin salon şi prin uşa gotică. În curte nu era nimeni şi nici pe stradă. Intră calm în curtea vecină şi, găsind pe Aglae şi pe Aurica, le zise:

  — M-am întâlnit cu Otilia, care roagă pe Aurica să se ducă puţin pe la bătrân, să vadă ce face.

  — Du-te, Aurico, consilie Aglae.

  — Hai, că merg şi eu, se oferi Stănică, să văd cum îi mai merge.

  Găsind pe bătrân mort, Aurica ţipă, Stănică se miră, alergă să vestească pe Aglae, care veni cu toată banda, tocmai pe când sosea şi Otilia, care se opri, galbenă, în prag. Stănică sări la ea s-o îmbrăţişeze şi s-o mângâie:

  — Otilia, Otilia, verişoara mea scumpă, fii tare, fii la înălţime, era doar de aşteptat un astfel de deznodământ. Apoi explică tuturor întâmplarea:

  — Otilia tocmai mi-a spus: stai aici şi păzeşte şi cheam-o pe Aurica! Eu m-am dus s-o chem pe cumnată-mea şi am venit cu ea. Când colo bătrânul era pe jos, ici. Se vede că a avut nevoie de ceva şi s-a ridicat să ia, şi pe urmă i-a venit rău.

  — Da, mamă, confirmă Aurica, eu am intrat întâi în odaie, şi când am văzut, m-am speriat şi am ţipat, am ţipat! Vai, cum m-am speriat!

  — Dar eu, se lăudă Stănică, crezi că prin puţine emoţii am trecut? Sunt zguduit. Chiar să-mi daţi voie să mă duc puţin acasă să-mi vin în fire. Am şi de luat nişte acte, că am mâine un proces. Să-mi dai cheia de la casă, Olimpio.

  Şi astfel Stănică plecă, spre mulţumirea Aglaei, căreia i se părea că prea scotoceşte multe pe cont propriu. Otilia se ascunse în odaia ei, ghemuindu-se pe sofa, cu pupilele pironite, cu o uşoară umiditate în ochii care nu puteau plânge, şi Felix n-o putea scoate din muţenia ei. Aglae ocupă casa, milităreşte. În loc să îngrijească de mort, ordonă tuturor să nu spuie încă nimănui de cele întâmplate şi puse pe Marina să păzească la poartă ca să nu vină nimeni.

  — Să vedem unde îi sunt banii, actele, dacă a lăsat vreun testament, zise Aglae, trebuie parale pentru înmormântare. În vreme ce cadavrul stătea inert peste plapumă şi începuse să ia tonuri ceroase, Aglae, Olimpia, Aurica şi Titi scotoceau în toate părţile, trăgeau sertarele, desfăceau garderobul, căutau prin sobă. Nu găsiră decât acte, contracte de închiriere, socoteli felurite, din care se putea deduce averea lui moş Costache, şi pe care Aglae le făcu pachet şi le luă. Nici un ban, afară de o băncuţă, rămasă uitată pe sub hârtii. Într-o cutie, Olimpia descoperi un inel cu multe pietre, îl trase repede pe deget, dar, fiindcă Aglae o văzuse, justifică gestul:

  — Mamă, inelul ăsta îl iau eu, ştii că n-am nici o bijuterie ca lumea şi mi-ai promis.

  — Asta-i, protestă Aurica, tot tu toate şi eu nimic. Tu ce nevoie ai, că eşti măritată!

  Olimpia suportă observaţia şi păstră inelul.

  — Unde sunt banii, întrebă agitată Aglae, unde sunt banii lui? Doar n-a stat fără un ban în casă! Avea o pungă cu el, aia care i-a căzut jos deunăzi. Dar trebuie să fi avut bani.

  Furioasă, Aglae trânti uşile dulapurilor, trase covoarele, fără să le mai aşeze la loc, desfăcu cutiile