lucruri mărunte şi le ascundeau pe cont propriu, înghiontindu-se unul pe altul. Otilia văzu cum Marina, Stănică, Titi, Olimpia, Aglae treceau în şir, prin zăpadă, spre fundul curţii, de dimineaţă, şi sufletul i se umplu de revoltă. Avu impulsiunea de a deschide o fereastră a geamlâcului şi de a ţipa, apoi se îngrozi că bătrânul a murit şi alergă în cămaşă şi-n picioarele goale până în sufragerie, unde bătrânul dormea liniştit, sforăind. Atunci se întoarse în odaia ei, se îmbrăcă şi sculă după aceea şi pe Felix, pe care-l duse la geam.

  — Vezi ce se întâmplă aici? Ce zici?

  Felix se umplu de indignare, la rândul lui, însă Otilia îl sfătui să tacă.

  — Este inutil, dacă nu e papa, n-au decât să-şi ia toate fleacurile. Nu trebuie să simtă bietul papa, fiindcă, dacă află, se supără şi moare pe loc.

  Observaţia i se păru lui Felix foarte cuminte. Banda operă deci în linişte, până ce obosi, amânând pe altă dată noul transport. Aurica poftise şi la pianul Otiliei, dar mai mult din gelozie Olimpia declarase că nu se cade, că este o margine în toate. Pianul era al Otiliei, de la mamă-sa.

  — Unde stă scris asta? Are act? Se răţoi Aurica. Stănică interveni, tactic:

  — Lasă, frate, mai târziu o să discutaţi asta. Pianul e alături de sufragerie şi se aude când îl scoateţi. („Perversă familie!” o califică în gând el.)

  Bătrânul şedea pe spate, nemişcat, dar trăgea cu urechea. I se păru că aude zgomote suspecte, şoapte, şi când Otilia fu lângă el, întrebă:

  — Cine vorbeşte aşa? Ce tot scârţâie acolo, prin odăi?

  — E vântul, papa.

  — Nu intră vântul în casa mea. Mă duc să văd.

  Şi făcu sforţarea de a se da jos din pat. Otilia îl opri cu blândeţe şi se jură că nu e nimic. Deschise uşa de la odaia cu pianul, deschise pe aceea de la salon, acum aproape gol, şi afirmă că nu vedea nici o schimbare. Bătrânul se declară mulţumit, provizoriu. După câtăva vreme, bănuiala îi reveni şi întrebă:

  — Pia-pianul este în odaie?

  — Papa, ştii că pianul nu zboară!

  — Sunt pungaşi, las' că ştiu eu!

  — Nu, papa, pianul e în odaie, cum l-ai lăsat.

  — Du-te şi cântă ceva.

  Otilia se duse şi cântă aceeaşi bucată de Ceaikovski, care i se păru, de data asta, lugubră. Bătrânul fu încredinţat definitiv.

  — Ei, papa, ai văzut că este pianul? Unde credeai că o să plece?

  — Dar ochii? Întrebă moş Costache.

  — Care ochi?

  — Ochii care mă priveau aseară, pe fereastră!

  Otilia crezu că bătrânul a avut un mic delir şi nu răspunse nimic. După o zi întreagă de neschimbare, după ce Vasiliad însuşi văzu pe moş Costache, trebuiră toţi să recunoască viabilitatea bolnavului. A-l mai păzi era plictisitor. Bătrânul se mişca pe canapeaua lui, pe care nu voia s-o părăsească decât pentru unele trebuinţe, când se lăsa ajutat de Marina, şi părea foarte mulţumit. Starea de euforie îi revenise, Aglae ţinu un scurt consiliu de familie şi hotărî, susţinută cu aprindere de Stănică, să supravegheze toţi pe bătrân cu rândul. Stănică fu de părere să nu mai intre nimeni în odaie la bolnav, ca să nu-l facă să bănuiască ceva şi apoi să se supere şi să facă testament, urmând ca Marina să dea ştiri despre el şi să vestească atunci când ar fi de trebuinţă. Asta nu-l împiedică pe Stănică să vină mereu la bătrân, să-l întrebe de sănătate, să-i povestească întâmplări de bolnavi sculaţi de pe patul de moarte şi alte baliverne de astea. Îl supăra însă prezenţa Otiliei, care îngrijea de moş Costache cu o lipsă de repulsie care stârni admiraţia lui Felix. Otilia era socotită uşuratică şi se dovedea devotată. Moş Costache privea pe Stănică cu multă duşmănie şi se înţepenea şi mai bine în pat, când îl vedea, urmărindu-l strâns cu privirile.

  Pascalopol mai făcu în curând o vizită bătrânului, îl asigură, când putură fi singuri o clipă, fiindcă Stănică nu-i slăbea, că depusese banii la bancă pe numele Otiliei. Arătă bătrânului scrisoarea. Pascalopol spera că moş Costache îi va vorbi şi de ceilalţi bani, că va consimţi să-i dea. Totuşi, din delicateţe, nu pomeni nimic bătrânului şi găsi chiar de cuviinţă să plece mai curând, ca să nu dea de bănuit Aglaei. Stănică întrebă afara pe Pascalopol:

  — Ce-ţi spunea bătrânul? Face testament? Are vreun gând?

  — Nici n-am vorbit de asemenea lucruri, îl asigură moşierul. Se poate? Ce amestec am eu?

  „E şiret grecoteiul. Cu ăsta, cu Otilia şi cu Felix şi poate cu Georgeta, am cuceri lumea.”

  — Ce ţi-a spus Pascalopol? Îl întrebă Stănică pe moş Costache.

  — Ce să-mi spună? Zise acesta supărat că Stănică se apropie prea mult de pat şi împingându-l cu mâna. Ce să-mi spună?

  — Păi eu ştiu? Dar el e şiret. Te învaţă cine ştie ce prostii, aşa, ca să te inducă în eroare. Nu-mi inspiră încredere. Pentru orice ar trebui să mă consulţi pe mine, că sunt avocat, ce Dumnezeu! Şi-ţi fac toate gratis.

  — N-am nevoie de avocat, i-o tăie bătrânul.

  Stănică spiona pe Felix şi pe Otilia asupra plecării lor în oraş.

  — Azi ai cursuri, nu? Îi zicea el lui Felix.

  — Am! Răspundea Felix, fără să bănuiască nimic. Otilia, dimpotrivă, nu pleca de acasă, preocupată numai de bătrân. Stănică o îndemna mereu:

  — Ai să te surmenezi, să te îmbolnăveşti, şi asta nu e bine chiar în interesul bătrânului. Mai du-te şi te plimbă, că văd eu de moş Costache.

  Într-o zi Stănică, din bucătăria Marinei, unde se ascunsese venind din fund, văzu pe Felix plecând în oraş. Prin urmare nu mai era acasă decât Otilia. Trecu din bucătărie tiptil prin faţă, intră prin uşa gotică şi trecu prin toate odăile până ajunse în dreptul sufrageriei. Privi