— Orice-ar fi, nu scapă, mi-a spus mie doctorul.

  — Mai bine să-l ia Dumnezeu, fu Aglae de părere, decât să-l chinuiască şi pe el cu vreo paralizie şi să ne chinuiască şi pe noi.

  În vremea aceasta, Otilia alergase pe poartă afară şi avusese norocul să găsească încă sania cu care venise, fiindcă birjarul se dăduse jos să cureţe reţeaua de zăpadă cu o măturică.

  — Aleargă repede, strigă Otilia.

  Birjarul dădu un plesnet biciului şi sania alunecă nebuneşte, umplând toată strada de veselia zurgălăilor. Otilia, însă, era nemişcată, cu ochii pierduţi în gol.

  Felix aduse puţină zăpadă şi o puse pe capul bătrânului, deşi ştia că e inutil. Mai degrabă, ar fi trebuit să-l dezbrace, dar ştia că bătrânul avea bani cu el şi nu voia să-l trădeze. Stănică propuse totuşi dezbrăcarea:

  — Trebuia să-i scoatem hainele, să răsufle, oricât, suntem datori să facem ce putem.

  Şi se repezi singur la moş Costache să-i tragă haina. Acesta scoase un mormăit grozav, semănând a răcnet, care îi înspăimântă pe toţi, şi strânse mâinile şi mai solid peste abdomen.

  — Parcă l-ar durea pântecele! Observă Stănică, privind cu atenţie. („E ceva la mijloc!” îşi zise el.)

  — Să fiţi cu ochii în patru, comandă Aglae, să nu piară un ac din casă. Noaptea asta stăm aici, că n-o fi foc.

  Foarte repede sosi Pascalopol cu doctorul şi cu Otilia.

  — Ce mai caută şi ăştia?! Şopti Aglae, către fetele ei, înciudată.

  Doctorul se apropie de pacient, puse capul provizoriu pe pieptul lui, apoi se dezbrăcă, ceru lighean şi ordonă dezbrăcarea bolnavului. Bătrânul protestă cu gemete violente şi făcu semn că voia întâi să iasă afară toţi ceilalţi. Pascalopol explică franţuzeşte dorinţa lui moş Costache, ascultat foarte atent de Stănică, şi doctorul rugă asistenţa, în interesul reuşitei operaţiei, să iasă puţin afară. Stănică fu cel mai împăciuitor.

  — Ieşim, domnule profesor, cum nu, e în interesul pacientului. Aglae se retrase, aruncând o aluzie îndeajuns de bine pronunţată, ca să se audă:

  — Ce mai e şi asta? N-are voie „familia” să stea în odaia bolnavului?

  Doctorul lăsă sânge bolnavului, chiar în regiunea capului, legându-l apoi cu un bandaj. În urma acestei operaţii, bătrânul se învioră simţitor şi se văzu că acum aceeaşi mână şi acelaşi picior erau prinse mai tare de paralizie şi că vorba era mai încurcată. Totuşi, moş Costache se putea exprima satisfăcător şi se mişca.

  — E tare, remarcă doctorul, scapă şi acum. Bătrânul cercetă cu ochii odaia şi când se încredinţă că nu mai erau alte persoane, afară de cei doi, zise:

  — Pa-pascalopol, vreau să-ţi dau banii pentru fe-fetiţă.

  — Dacă crezi, zise acesta, cu oarecare indiferenţă, ca să nu-l sperie, dă-mi-i.

  — A-ajută-mi!

  Bătrânul încercă să-şi tragă cureaua cu mâna, dar, neputând, rugă din ochi pe moşier. Acesta, ajutat de doctor, îl dezbrăcă cu băgare de seamă, pândit cu încordare de bolnav, şi găsi sacul şi buzunarul, din care scoase pachetul de hârtii înfăşurat cu sfori. La cererea bătrânului, desfăcu pachetul şi obţinu alte trei mai mici. Bătrânul i le smulse din mână.

  — Domnule doctor, mai mă fac bine? Întrebă el.

  — Cu îngrijire, te faci.

  Bătrânul, atunci, nu fără mari codiri, luă numai un pacheţel de o sută de mii din cele trei şi-l dădu lui Pascalopol pentru fe-fetiţă. Celelalte îşi rezervă să i le dea mai târziu. Fiindcă nu se putea scula uşor din pat, rugă pe moşier să-i vâre săculeţul cu monede şi cele două pachete de hârtii sub salteaua care era aruncată, pentru uzul lui, peste canapea. Când Pascalopol isprăvi treaba, bătrânul, care pândea îngrijorat, şopti cu spaimă:

  — Ochii, ochii!

  Şi arătă cu mâna spre geam. Cei doi bărbaţi priviră şi nu văzură nimic, dar li se păru a auzi paşi scârţâind pe zăpadă.

  — Nu e nimeni, linişti Pascalopol pe moş Costache, umblă lume prin curte.

  În sfârşit, li se dădu voie celorlalţi să intre şi năvăliră în odaie ca o clasă de copii după recreaţie. Felix şi Otilia rămaseră în pragul uşii. Apoi, moşierul şi doctorul luară pe Otilia la o parte, închizându-se câteva minute în camera ei, şi vorbiră acolo, ceva ce Felix nu putu şi nici nu cuteză să afle. La plecare, doctorul dădu iar pe la bolnav şi recomandă celor de faţă atenţie pentru pacient.

  — Cum este, domnule doctor? Spuneţi-ne sincer!

  — Este iarăşi în afară de pericol şi, cu linişte, poate să-şi revină, deşi cu mai multă greutate, fiindcă are membrele prinse puţin.

  Stănică simulă entuziasmul, neurmat deloc de ceilalţi:

  — Domnule doctor, sunteţi providenţa noastră, încă o dată aţi săvârşit o minune, redându-ne pe bunul nostru unchi. Vă vom fi în veci recunoscători. („Mama ta de pezevenghi, gândi Stănică, în sinea lui, te-a adus grecoteiul să strici viitorul meu!”)

  — Bătrânul, explică Pascalopol doctorului, în trăsură, are o familie lacomă, care-l pândeşte pas cu pas, ca nu cumva să lase averea domnişoarei pe care ai văzut-o şi care e fata lui vitregă, din a doua căsătorie.

  — Delicioasă fată, caracteriză doctorul pe Otilia, păcat!

  — Mă silesc, zise Pascalopol, ca pentru el, să-i fac binele, fără s-o jignesc.

  Ceata veghetorilor nu mai avu veselia de data trecută şi păziră pe bătrân în tăcere şi fără să doarmă. A doua zi dimineaţa, văzând că bătrânul trăieşte destul de liniştit, în patul lui, Aglae găsi că era obositor să străjuiască toată casa. Lăsând pe Aurica în odaie, luă pe Titi, pe Olimpia şi pe Stănică şi cercetă cu de-amănuntul toate odăile.

  — Decât să vină cineva să fure, mai bine să le ducem dincolo lucrurile mai de preţ.

  Şi începu scotocirea. Cărară scaunele, tablourile, oglinzile – prin faţă, ca să nu simtă bătrânul! Olimpia şi Stănică luau