— Nu-l merit, Felix, ai să vezi. Când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters praful de pe pian. Ce vrei? Sunt o proastă. Ce-ai zice dacă aş concerta puţin?

  Otilia nu mai aşteptă răspunsul, duse pe Felix de mână până în odaia cu pianul, deschise capacul, suflă o dată în claviatură, apoi începu să cânte Chant sans paroles de Ceaikovski, fluierându-l totdeodată. După aceea sări la fereastră şi privi în curte. Ningea cu smocuri mari de lână, a căror cădere dădea o senzaţie de încetineală şi de pierire a oricărui son. Pomii erau grei de zăpadă, şi materialele lui moş Costache, căptuşite cu blănuri albe, aveau aerul unor arhitecturi polare. Marina trecu prin curte, cu fizionomie de eschimos vătuită cu zăpadă până în gât. Se auziră zurgălăii unei sănii.

  — Ştii ce? Zise repede Otilia. Am gust să mă plimb cu sania. Vrei să mă iei?

  Felix consimţi bucuros, se îmbrăcă şi în curând se aflau într-o sanie îngustă, în spatele unui birjar mătăhălos, care ocupa cu dosul lui tot vehiculul. Un copil îndrăzneţ alergă strigând după ei, agăţându-se din când în când de platforma dindărăt. Muscalul îl plesni cu biciul pe de lături, înjurându-l cu sete. Înveseliţi de clopoţei, îmbrăcaţi într-o reţea albă şi satisfăcuţi de uşurătatea saniei, caii vineţi alergau, jucând din picioare şi luând poziţiile academice ale cailor în spume din compoziţiile lui Gericault. Un câine mare, mops alerga înaintea lor, lătrând îndărătnic şi apucând cu necaz, când putea, un ciucure al valtrapului. Înfăşuraţi până aproape de gât în pături, Felix şi Otilia primiseră pe cap şi pe umeri glugi de zăpadă. Fulgii cădeau atât de deşi şi de mari, încât Otilia scoase limba afară, ca să culeagă câţiva şi să-i guste.

  — Îţi place? Întrebă ea pe Felix.

  — Da! Răspunse tânărul.

  Buna lui dispoziţie era evidentă, dar se ghicea că mulţumirea lui vine, mai cu seamă, din faptul că se află alături de Otilia. În schimb, fata se bucura de zăpadă, de frig, de plimbare în sine şi făcea semne amicale şi conspirative unor copii care urmăreau să-şi atârne săniuţa lor de coada saniei. Ajunseseră la Şosea. Zăpada era atât de mare, încât curăţitorii abia izbutiseră s-o îngrămădească în diguri mari, naftalinoase, de o parte şi de alta a drumului, în jurul teilor. Otilia făcu semn, cu degetul împuns în spatele dur de cojoace al birjarului, să oprească, se dădu jos şi se aruncă pe spate, cu voluptate, într-un morman de zăpadă. Pieliţa feţei îi era roşie şi moale, ca a mărului creţesc, şi pe gură ii ieşeau colaci mari de aburi, din cauza gerului. Distrată de acest fenomen, îl chemă pe Felix şi umflându-şi obrajii îi făcu o demonstraţie de producţie de aburi. Felix îi simţi mirosul delicat, amestecat cu acela astringent al zăpezii. Otilia merse apoi, târşindu-şi şoşonii prin nămeţi, strigă uhu unei bande care trecea într-un tren de săniuţe, trase de doi cai înhămaţi unul după altul şi se răsturnă în leşinuri simulate, când pe un troian, când pe altul. Era plină de zăpadă, din cap până-n picioare, prin păr, în urechi, în ochi. Câţiva copii se strânseră în jurul ei, apoi fugeau, şi unul furios o bombardă cu un bulgăre. Otilia se aplecă şi ea şi aruncă o bilă de zăpadă, strigând:

  — Pungaşule!

  — Nu aşa, corectă Felix, ci pu-pungaşule!

  Râseră amândoi. Când fură din nou în sanie, Otilia zise:

  — Acum trebuie să fie admirabil la moşia lui Pascalopol, pe câmpul plin de zăpadă. Să alergi la nebunie, ca un allegro de piano, trasă de cai de curse.

  Felix nu răspunse nimic, ci numai zâmbi într-un fel care i se păru Otiliei silit. Pe Calea Victoriei, în apropierea casei moşierului, Otilia, după o tăcere lungă, vârându-şi mâna sub braţul lui Felix, propuse cu timiditate:

  — Ce-ai zice dacă am merge să-i facem o vizită lui Pascalopol? I-ar face foarte multă plăcere, fiindcă sunt sigură că se plictiseşte.

  Felix nu-şi putu masca suficient contrarietatea:

  — Du-te tu singură şi eu te-aştept. Dacă i-ar face plăcere prezenţa ta, nu sunt sigur în ce mă priveşte pe mine.

  Otilia făcu o mică strâmbătură şi nu mai spuse nimic şi, cu toate rugăminţile lui Felix, nu mai consimţi să se oprească. Se întoarseră, deci, acasă. Deşi se întunecase, nu se vedea nici o lampă aprinsă. Otilia, cam mirată, intră înăuntru. Deodată se auzi un ţipăt, şi fata ieşi palidă şi îmbrăţişă tremurând pe Felix:

  — Ce s-a întâmplat?

  — Papa! Plânse Otilia.

  Felix se repezi înăuntru şi i se păru că vede ceva negru întins lângă masă. Căută chibriturile, aprinse lampa şi descoperi pe moş Costache, căzut jos pe duşumea, dar gemând încet, îl ridică cu greutate şi-l puse pe sofa, privit de Otilia, care şedea lângă uşă, înspăimântată.

  — Trebuie s-o trimit pe Marina după doctor.

  Otilia alergă afară şi o găsi pe bătrână dormind îmbrăcată, în odaia ei. Când auzi că i-a venit rău lui moş Costache, Marina, fără să mai spună nimic, somnoroasă, fugi repede în curtea Aglaei, în loc să cheme doctorul şi astfel, într-o clipă, toată banda venea în marş spre locul întâmplării. Bătrânul nu era mort şi nici măcar inconştient. Cu o singură mână, greoi, îşi pipăi mijlocul, şi apoi şopti:

  — Pascalopol!

  Felix abia avu timp să-i explice Otiliei că bătrânul voia să aibă alături pe moşier, că odaia se şi umplu de Aglae, Stănică, Olimpia, Aurica, Titi şi Marina.

  Marina notifică, cam cu bătaie de joc:

  — Otilia a zis să mă duc să chem doctorul!

  — Fugi de-acolo, cu doctorul, ţipă Aglae, ce-i mai trebuie doctor, acum?

  — Să fii sănătoasă, completă Stănică, după al doilea atac e bun de îngropat. Nu vedeţi c-a murit? Dumnezeu să-l ierte!

  Şi se închină, foarte evlavios.

  — Aduceţi o lumânare, frate, să fie creştineşte. Moş Costache dezminţi, prin gemete,