— Te întreb foarte serios, profund: mă iubeşti?

  — Da!

  — Atunci pentru ce te porţi în chipul acesta ciudat, de ce ai mereu aerul că vrei să te scapi de mine? Ţi-aş fi mult mai recunoscător dacă mi-ai spune sincer că nu mă iubeşti.

  — Nu pot să-ţi spun, fiindcă, într-adevăr, te iubesc.

  — Atunci… Atunci, vrei să ne căsătorim?

  — Mai târziu… Da.

  Felix luă pe Otilia în braţe şi o năpădi cu sărutări, o învârti prin odaie, o puse la loc, o bombardă din nou cu sărutări, în vreme ce fata îşi apăra obrajii cu amândouă palmele.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, Felix, îmi strici tenul. Trebuie să stabilim o înţelegere în privinţa asta.

  După ce Felix se mai linişti, Otilia zise, gânditoare:

  — Singurul lucru de care mă tem este că eu nu sunt la înălţimea ta, din punct de vedere sentimental. Da, te iubesc, dar tu eşti aşa de furtunos, aşa de înspăimântător de grav. Sunt uşuratică, mi-e frică, ai să-mi spui mereu că n-am afecţiune.

  Singură, Otilia medită mult la Felix şi-şi repetă pentru ea argumentul. Îl iubea, într-adevăr, pe tânăr. Totuşi, simţea că Felix nu era pentru ea. Îl admira, îi purta grijă de soră, dar ţinuta îndârjită a acestuia în viaţă o înfricoşa. Deşi tânăr, Felix avea priviri prea bărbăteşti. Otilia era o râzgâiată, conştientă de viţiul ei, care se simţea bine când o protejau oameni delicaţi ca Pascalopol, care îi dădeau imposibilul, fără să-i ceară nimic. Misiunea de tovarăşă eroică, egală nu era pentru Otilia, care voia să fie socotită copil şi să nu întâmpine nici o rezistenţă. Otiliei îi plăcea să îngrijească pe moş Costache şi pe Felix ca pe nişte copii şi era credincioasă, atâta vreme cât nimeni n-o constrângea. Ideea, însă, că atunci când s-ar fi plictisit n-ar fi fost liberă să facă ce voia, o înspăimânta. Era sigură că Felix va fi totdeauna un om delicat, gata să-i facă orice capriciu, dar ştia, văzându-i temperamentul aprins, că el ar fi suferit dacă ea nu i-ar fi arătat încordare afectivă, statornică.

  În altă zi, Otilia, primind capul lui Felix în poalele sale şi răsfirându-i încet părul, întrebă:

  — Felix, la ce ţii tu mai mult în viaţă, în afară de dragoste? De asta nu mai vorbim! Spune-mi cum vezi existenţa.

  Felix se mărturisi:

  — M-am analizat şi eu adesea şi pot să-ţi spun că n-aş putea suferi să fiu al doilea, într-o categorie de oameni. Nu trebuie să crezi că sunt ambiţios sau mândru. Poate că asta vine mai degrabă din cauză că am copilărit singur, dat la o parte de alţii. Nu pot suferi ideea de a nu însemna nimic în viaţă, de a nu contribui cu nimic la ea, de a nu-mi lega numele de ceva.

  — Dacă ţii atât la renume, de ce n-ai încercat să faci altceva, să scrii, de pildă! Sau, în sfârşit, să te pregăteşti pentru politică?

  — Din acelaşi sentiment de nesuportare a înfrângerii. În artă, voinţa e un element secundar, totul depinde de talent.

  Cel mai leneş dintre poeţi poate face poezie mare, aproape fără să vrea şi să ştie. În politică, joacă mare rol norocul. Dacă aş şti că va fi război peste douăzeci de ani, aş îmbrăţişa cariera armelor, fiindcă aş avea prilejul să mă ilustrez pe câmpul de luptă. Dar cine ştie asta? Câţi Napoleoni nu putrezesc în provincie, din lipsă de prilej, şi câţi oameni necunoscuţi nu s-ar dovedi abili, ca Richelieu, dacă întâmplarea i-ar pune în fruntea unei ţări? De duşmănia sorţii mi-e frică. Mi-e frică să rămân egal cu Titi, cu Stănică, cu ceilalţi, să mă confund cu ei, să fiu, prin forţa împrejurărilor, silit să mă aplec în faţa lor. Trebuie să mă deosebesc, neapărat, prin ceva. Singura carieră în care, pentru un om normal, cum mă socotesc, pot ajunge în frunte, numai prin voinţă, este aceea ştiinţifică. Dacă aş voi să fiu poet, poate n-aş putea, dar mare medic ştiu sigur că pot deveni, vreau neapărat să devin.

  Felix strânse pumnul, zicând aceasta, şi privi fix înaintea lui.

  — Atunci tu, Felix, ţii mai mult la cariera ta decât la dragoste. Ce rol ar juca femeia în existenţa ta?

  — Femeia o înţeleg ca tovarăşă a aspiraţiilor mele, ca un scop în acelaşi timp al tuturor sforţărilor. Unei femei i-aş închina totul.

  — Idealul tău, Felix, e foarte frumos, zise Otilia, netezindu-i parul, după ce i-l încurcase, e un ideal de tânăr care va răzbi în viaţă. Pot să zic că-l înţeleg. Însă, dacă femeia nu e la înălţimea ta?

  — Nu pricep, nu-i cer nimic.

  — Felix, nu cunoşti bine sufletul feminin. O fată admiră un tânăr cu gânduri serioase, dar se oboseşte şi adesea preferă oamenii mediocri. Are şi ea idealul ei, acela de a plăcea cât e tânără, de a strânge pe bărbaţi în jurul ei. Un ambiţios e puţin egoist, orice ai zice, şi vrea să facă din femeie o icoană pentru uzul său personal.

  — Aşadar, tu găseşti că eu sunt un ambiţios, care… Te-aş face nefericită?

  — N-am vrut să spun asta, Felix. Constat, însă, că sunt mediocră, neînsemnată pe lângă tine. Voinţa ta îmi inspiră respect. Până acum râdeam de oamenii prea serioşi, îmi plăceau bărbaţii chic. Nici nu ştiu cine e prim-ministru, atât de puţin mă interesează lumea izbutită. Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre, şi singurul meu merit este acela că-mi dau seama de asta. Felix se ridică în picioare amărât:

  — Otilia, tu-mi scapi totdeauna printre degete, nu mă iubeşti. Vrei să mă schimb, să devin chic? Voi încerca!

  — Ba nu încerca, fiindcă mediocritatea nu-ţi stă bine. Te asigur că te iubesc prea mult. Nu-ţi interzic să-ţi faci din mine un scop în viaţă, fă aşa ca şi când aş merita acest lucru. Dar eu nu-l merit, ăsta e adevărul.