nu m-ai luat nici la moşie, nici la Paris. N-am nici o pretenţie, eu nu mai cer nimic de la viaţă, atâta zic, că numai din prietenie nu face un bărbat atâtea sacrificii. Din partea dumitale e frumos!

  Pascalopol apucă de braţ pe Aurica şi-o mustră încet, părinteşte:

  — Taci din gură, nu spune comedii. Pe Otilia n-am luat-o eu la Paris, am întâlnit-o întâmplător acolo, unde a avut o bursă.

  — Ei, bursă, la naiba, ia taci, Pascalopol, sări Aglae, că mă faci să râd.

  Moşierul juca comedia spaimei de a fi încolţit de toţi, de fapt foarte iritat. Stănică, pricepând situaţia, făcu pe generosul şi aruncă în convorbire altă idee, care era şi ea o indiscreţie:

  — Nu ştii că moş Costache al nostru a fost la doctor, pe furiş, pe onoarea mea. Ţine dietă, se îndoapă cu doctorii, e lucru mare. Şi a căzut şi la eresuri. Au fost aci doi preoţi, de-au făcut slujbă.

  — Arată mult mai bine la faţă, constată Pascalopol.

  — Şi nici nu mai fumează! Completă Stănică.

  Moş Costache părea foarte mulţumit de aprecieri şi râdea ca la fotograf, simţindu-se mai sănătos când i se spunea că e sănătos.

  — Hei, zise Stănică, nu-l plâng eu pe moş Costache, mă plâng pe mine şi pe cei tineri. Dumnealui e de rasă bună, om vechi, călit, cine a trăit până la vârsta asta înseamnă că a învins toate bolile, s-a ales dintre ceilalţi. Dumnealui o să trăiască o sută de ani, o să ne-ngroape pe toţi. Nu vedeţi dumneavoastră ce om e dumnealui? Uite, colo, faţă, ca de prunc (Stănică apucă de bărbie pe bătrânul, care se lăsă docil la demonstraţie), uite, colo, fălci (Stănică arătă fălcile), uitaţi-vă, colea, dinţi (Costache deschise gura), să spargi pietre-n ele, nu altceva (propriu-zis, bătrânul era cam ştirb), ia priviţi, muşchi (Stănică îl apucă de bicepşii slăbănogi), poftim, piept sănătos (îl lovi cu palma în piept), picioare puternice, care n-au ştiut ce e trăsura, tramvaiul (moş Costache exulta de plăcere), dar mai ales ascultaţi ce aparat digestiv are (Stănică îl lovi peste pântece).

  Atunci se auzi un zornăit grozav de monede, rostogolite pe duşumea. Moş Costache îngălbeni, se ridică repede de pe scaun şi se pipăi, în culmea agitaţiei, în jurul curelei. I se rupsese fundul săculeţului, în care ţinea banii de metal.

  — Banii! Ba-ba-banii! Se bâlbâi el şi se repezi sub masă. Stănică, Aglae, Aurica se aplecară şi ei, cu capul pe jos, începând să caute cu febrilitate. Numai Pascalopol rămase nemişcat la locul lui şi-şi aprinse o ţigară, fericit c-a scăpat de interogator.

  Lili fusese aşa de tulburată de întâlnirea cu Felix, încât întreba mereu de el. Dintr-o familie în care instinctul matrimonial lucra prin crize, fără amestecul culturii sentimentale, ea nu-şi putea acoperi deloc dorinţa şi întreba des pe tată-său de rosturile tânărului. Tatăl întreba pe Stănică. Acesta, foarte mândru de calitatea lui de mijlocitor, din care nădăjduia să tragă un profit, născoci un truc romantic. Luă pe Otilia la o parte şi-i ţinu această cuvântare:

  — Am să-ţi comunic ceva foarte important, în interesul lui Felix, la care nu mă-ndoiesc că ţii, cum ţinem cu toţii. Contez pe discreţia ta, fiindcă, dacă află cineva, sunt un om descalificat. Iată despre ce e vorba. Felix s-a întâlnit cu Lili, nepoată-mea, şi a făcut asupra ei o impresie extraordinară. Din partea mea, cred că şi lui Felix fata i-a plăcut, dar nu îndrăzneşte să mărturisească din respect pentru tine. Ştii, el ţine la tine. Însă, ce vrei, dragostea e ceva iraţional, un ce care pică aşa, din senin, fără nici o logică. Fata, cel puţin, este moartă, bolnavă, la propriu, nu la figurat. A cheltuit ta'su o grămadă de parale pe doctori. Leacul ei nu poate să-l dea doctorul, ci Felix. Dacă nu-l ia pe Felix, se prăpădeşte Lili. Să zic că Lili ar fi o fată urâtă, săracă, aş spune: să moară sănătoasă. Dar e delicioasă, în felul ei, bineînţeles, cum tu eşti în felul tău. Şi e o alianţă minunată pentru un viitor doctor. Tată-său le dă tot ce trebuie, casă, întreţinere, avere şi aşteaptă pe ginere să-şi facă în linişte cariera. Pentru Felix e minunat. Ce crezi, că numai mâncare trebuie unui viitor doctor? Trebuie relaţii, dragă, trăsură la scară, ca să epateze clienţii. Viitorul lui Felix e în mâinile tale, fiindcă numai tu ai autoritate asupra lui. Dacă îl îndemni tu şi-l dezlegi de orice obligaţie, s-a făcut treaba.

  — Felix n-are nici o obligaţie faţă de mine, spuse rece Otilia, astea sunt invenţii de-ale voastre. Am să-i vorbesc.

  — Ura! Strigă Stănică, tu eşti geniul bun al familiei. Otilia chemă, într-adevăr, pe Felix la ea, îl puse să stea pe sofa şi, ghemuită după obiceiul ei, îl întrebă:

  — Îţi place Lili, nepoata lui Stănică? Ce zici de ea? Felix răspunse cu o indiferenţă naturală:

  — Abia am văzut-o o dată, cum ştii, şi mi s-a părut drăguţă.

  — Stănică pretinde că fata s-a îmbolnăvit, fiindcă te iubeşte şi i-ai dat a înţelege că te-ai căsători cu ea.

  — Stănică minte totdeauna. Habar n-am.

  — E adevărat că Stănică bate câmpii, asta e convingerea mea nestrămutată, însă nu-i cu neputinţă ca fata, naivă, să-şi fi făcut unele iluzii. Ar fi nedrept s-o faci să sufere.

  Felix prinse o mână a Otiliei:

  — Otilia, de ce-mi spui toate astea? Vrei să mă-nsori cu Lili? Mi-e indiferentă, am văzut-o câteva clipe şi nu sunt vinovat cu nimic.

  — Nu vreau să te-nsor cu Lili, ţi-am spus numai ce pretinde Stănică. Are aerul să spună că eu sunt piedica între tine şi eventuala Lili. Totuşi, judecând rece, fata e foarte drăguţă şi n-ar fi pentru tine o partidă rea. Peţitoare eu nu sunt, aşa că socotesc închisă chestiunea.

  — Otilia, zise Felix, strângându-i amândouă mâinile, tu mă crezi când îţi spun că te iubesc?

  — Te