Vorbiră în timpul jocului de toate, ca de obicei. Aglae, văzându-l pe Titi că stă deoparte, nemişcat, îl întrebă cu intenţie:

  — De ce nu te mai duci şi tu să cânţi la vioara, stai aşa ca o statuie?

  Titi îi mărturisi că se simte bine aşa, altfel s-ar plictisi. Şedea în picioare lângă dulap şi, la observaţia de imobilitate, începu să se legene.

  — Nu ştiu cui o semăna copilul ăsta, zise Aglae. Dumnezeu i-a dat talente, pictează, cântă, dar e molatic, n-are curaj, barem să am ceva mai multă avere, nu mi-ar părea rău. Aurica, la fel!

  Veni vorba de muzică, fiindcă Pascalopol întrebase pe Titi ce cântă. Aglae tună şi fulgeră împotriva muzicii clasice, din care nu înţelege nimic, şi le împărtăşi că-i place ca omul să cânte „cu inima, naţional”. Ghicind punctul sensibil, moşierul schimbă vorba, fără să scape, căci Aurica îl întrebă de ce nu se-nsurase nici până acum.

  — De aceea stau bietele femei nemăritate, zise ea cu necaz, din cauza egoismului dumneavoastră, care preferaţi să petreceţi cu femei de teapa Georgetei, ca să nu aveţi nici o grijă pe cap. Am sa mă fac şi eu ca Georgeta.

  — E greu, observă ironic Stănică, ca Georgeta n-ai să fii niciodată.

  — Şi de ce, mă rog? Întrebă atinsă Aurica.

  Stănică rectifică observaţia, făcând cu ochiul lui Pascalopol:

  — Pentru că trebuie să fii şi pentru asta născută, să ai natural. Tu eşti din familie onestă, cinstea e zugrăvită pe faţa ta. Tu nu poţi să fii decât o bună soţie.

  — Aşa e! Recunoscu Aurica, aruncând o carte şi începând în acelaşi timp să plângă, tremurând din toţi muşchii feţei.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, o sfătui Pascalopol, nu-ţi mai face sânge rău. Ascultă un sfat de la mine, care sunt destul de în vârstă faţă de dumneata ca să-mi pot permite să-ţi dau un consiliu. În genere, omul preocupat prea mult de problema succesului nu izbuteşte. Bărbaţilor le plac femeile care nu umblă după ei, nepăsătoare. Când o mamă face prea mare vâlvă cu intenţia de a mărita o fată, ratează chestia, fiindcă pretendenţii se sperie. Mi s-a întâmplat foarte adesea să văd bărbaţi, invitaţi într-o casă pentru una din fete care voia cu orice chip să se mărite, cerând pe alta şi luând-o numai fiindcă li se părea mai inocentă. Îmi vorbiţi de Georgeta, o cunosc, cum să nu, e o fată foarte inteligentă, pe care foarte mulţi vor s-o ia de nevastă.

  — Exact! Zise Stănică, uitând cu cine se află şi gândindu-se că Georgeta ar fi bună pentru el.

  — Ce vrei să spui, îl întrebă mirată Olimpia, nu cumva vrei s-o iei tu, ca să-ţi facă copii?

  Stănică îi făcu semn să tacă, spre a nu întrerupe pe Pascalopol.

  — Foarte mulţi vor s-o ia de nevastă, continuă moşierul, fiindcă nu cere nimănui nimic şi e mândră.

  În momentul acesta, Titi, care se legănase lângă dulapul lui, din ce în ce mai nervos, deschise uşa şi plecă din odaie, vădit îmbufnat.

  — Dar ce are junele? Se miră Pascalopol. Nu l-a supărat nimeni cu nimic!

  Stănică se bătu pe frunte:

  — Nu ştii că era mai-mai să ia de nevastă pe Georgeta! În acelaşi timp, Felix se cobora de sus şi intra în sufragerie.

  Fu foarte uimit când auzi numele Georgetei.

  — Georgeta voia să se mărite cu Titi? Vezi, asta n-am ştiut! Exclamă Pascalopol.

  Felix se înroşi, crezând că fusese vorba şi de dânsul şi, prefăcându-se că are treabă, plecă de asemeni.

  — Îl vezi? Zise Stănică, cu aere confidenţiale, şi Felix a avut o combinaţie cu Georgeta, fată faină, mie-mi spui?!

  Pascalopol bătu palmele a mirare, râse, apoi se prefăcu adâncit în examinarea cărţilor de joc, ca să nu mai stârnească o discuţie, pe care o ghici primejdioasă.

  După un răstimp de tăcere, Aurica, luându-şi fizionomia seducătoare, vorbi lui Pascalopol:

  — Domnule Pascalopol, dumneata de ce nu te-nsori?

  — Nu mi-a venit ceasul! Glumi moşierul, ca să scape de interogatoriu.

  — Dumneata, un bărbat aşa elegant! N-ai avut niciodată o pasiune mare, nu te-a iubit nici o femeie? Dumneata trebuie să fii idolul sexului frumos.

  Pascalopol zâmbi, oftă către tavan, în chip de comentar la opiniile Aurichii, apoi aruncă o carte.

  — Sex frumos, minciuni convenţionale, zise Stănică, numai bărbatul e frumos, cu figură nobilă. De ce mă doare pe mine inima, c-am pierdut pe îngeraşul? Când se naşte un băiat e bucurie, când se naşte o fată, e pacoste. Asta în credinţa poporului e sfânt.

  — Tu eşti frumos! Îi zise ironic Olimpia.

  — Chiar şi sunt, afirmă îndrăzneţ Stănică.

  — Nu mi-ai răspuns la întrebare, domnule Pascalopol! Se tângui Aurica moşierului, care profitase de intervenţia lui Stănică pentru a se preface c-a uitat de chestiune.

  — Ce să-ţi răspund, domnişoară, la vârsta mea nu mai am astfel de preocupări.

  — Aşa spui dumneata, dar eu ştiu bine că vii aici mai ales pentru cineva, ştii dumneata pentru cine, doar pentru mine nu.

  Pascalopol se afundă şi mai tare în evantaiul de cărţi.

  — Dacă iubeşti pe Otilia, continuă implacabilă Aurica, de ce să n-o iei de nevastă? Ar fi o ingrată să nu primească, după câte ai făcut pentru ea.

  Moşierul se încruntă, apoi zise serios:

  — De ce nu eşti dumneata cuminte, domnişoară Aurica, şi nu laşi în pace pe Otilia? Ştii bine că nu sunt decât un prieten bătrân, care n-are o familie, şi vine din când în când să vă vadă pe toţi, cu egală dragoste. Uite, nici n-ai pus cartea jos. Nu e aşa, cocoană Aglae?

  — Vorbeşte şi Aurica din capul ei, observă Aglae.

  — Ei, mamă, vorbesc şi eu ce văd, spuse Aurica, plină de parapon, dar simulând gingăşia. Pe mine