biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Enigma Otiliei descarca cartea online pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Enigma Otiliei descarca cartea online pdf 📖». Rezumatul cărții:

2
0
1 ... 150 151 152 ... 167
Mergi la pagina:
numai cununia civilă. Poate că nu e tocmai bine, aşa se zice, sunt superstiţii, ce vrei, în care noi femeile credem, dar amorul calcă în picioare orice.

  — Eu, zise Weissmann, începând să înţeleagă unde bate Aurica, nu profesez decât amorul liber. Orice altă formă de amor mi se pare o rămăşiţă din timpurile barbare.

  Aurica plânse singură în odaia ei, interpretând spusele studentului ca o dorinţă de a răspunde amorului ei, însă fără obligaţii. Petrecu o noapte agitată, erotică, apoi căzu într-o stare sublimă, ca aceea pe care o încearcă oamenii pregătiţi pentru sacrificii mari. Avea să primească, în ciuda omenirii, amorul lui Weissmann, fără cununie, măcar cu jurământul unei fidelităţi statornice.

  — M-am gândit bine la ce mi-ai spus, zise ea studentului, am petrecut o noapte de chinuri, fiindcă, oricum, mă costă să fac paşi greşiţi, însă m-am decis…

  Weissmann, înspăimântat, zise repede:

  — Nu pot să stau, venisem să-l caut pe amicul Felix; am să vin în altă zi, nu e nimic.

  Şi ieşi grabnic pe uşă afară.

  — Să nu te superi, zise el lui Felix, dar domnişoara Aurica este o fată aşa periculoasă. Trece printr-o criza sexuală. Trebuie neapărat să profeseze amorul liber.

  Câtăva vreme Aurica fu prada unei nebunii mute, calme. Apoi căpătă o fizionomie desperată, patetică, îşi despleti părul în faţa oglinzii şi începu să cânte lugubru Te duci de Drossino. Pe urmă se potoli, se vopsi şi mai violent pe faţă şi-şi începu turneele pe Calea Victoriei.

  Felix văzuse şi la ea, ca şi la ceilalţi mai bătrâni, unele fenomene care-l impresionase. Evoluţia organismului se putea citi pe obrazul fiecăruia la date fixe. Otilia, care era tânără, avea schimbări ce încântau. Daca slăbea, căpăta o siluetă fină, de ogar alb, dacă se îngrăşa, faţa se lustruia, ochii se făceau mai pătrunzători, creşterea îi dădea mişcări feminine, lăsându-i mereu aerul copilăresc. Dimpotrivă, Aurica se schimba în chip sinistru, şi fiecare prefacere o arunca înspre bătrâneţe, cu toate fardurile ei. Părul i se făcea moale, mort, ca de perucă, grăsimea îi reconstituia prematur masca senilă a Aglaei, slăbirea îi scotea în evidenţă oasele capului. Muşchiulatura nu mai avea tărie, cădea făcând unghiuri şi umbre, şi obrajii se umpleau de vinişoare. Moş Costache, deşi bătrân, mai îmbătrânea. Fusese, până înainte de boală, un tip de chel, fără vârstă. Acum, îngrăşându-se, căpătase sub bărbie fălci de buldog şi toată acea greutate a senilităţii inerte.

  Pascalopol, ţinându-se de cuvânt, veni într-o după-amiază să joace cărţi. Vechea reuniune, minus Simion, se reîntocmi de astă dată în sufragerie, de unde bătrânul nu voia să se mişte în ruptul capului. Veni şi Stănică cu Olimpia, dar erau cam supăraţi, şi Stănică luă pe moşier ca arbitru:

  — Domnule, zise el, te rog să-mi răspunzi sincer, ce crezi dumneata, care este rostul familiei, este sau nu să perpetueze rasa, să producă copii?

  — În genere, da.

  — Ce-nţelegi dumneata prin „în genere”?

  — Înţeleg că aşa se petrece cu lumea obişnuită. Sunt însă oameni care muncesc cu creierul, care creează, şi pe care îi putem scuti de greutăţile familiei.

  — Este şi nu este cazul, noi vorbim de familia normală, pe care se bizuie patria.

  — Atunci, consimţi Pascalopol, sunt de acord.

  — Văzuşi, doamnă? Se întoarse Stănică spre Olimpia. Trage consecinţele!

  — Dar ce conflict aveţi între dumneavoastră aşa grav? Întrebă zâmbind moşierul.

  — Un conflict fundamental, care sapă temelia însăşi a matrimoniului. Olimpia nu mai vrea să procreeze!

  — Se poate, doamnă? Vorbi Pascalopol Olimpiei, cu reproş glumeţ.

  — Boicot în regulă! Sabotarea operei de înmulţire a naţiei. Înţeleg, foarte bine, l-a făcut pe Relu, am zis bravo, m-am bucurat. Dacă a murit, a murit, nu pot să-l mai înviez. Să facă altul, să facă doi, să facă zece, să facă, domnule, în fiecare an unul, că asta e datoria femeii. Eu datoria mea mi-o fac.

  — Ia mai taci din gură, Stănică, cu prostiile astea, îl mustră Aglae, că sunt şi fete tinere aici, ce te-a mai apucat şi cu copiii acum?! Se vede că ai prea multe parale.

  Stănică se înfurie:

  — M-a apucat, fiindcă eu sunt un sentimental, un individ cu patima familiei, cum am apucat de la părinţi. Vreau eu să am casă plină, să aud gălăgia copiilor, să-mi asigur nemurirea prin urmaşi, să-mi poarte şi mie cineva numele Raţiu mai departe.

  — Ei, şi ce vrei tu să facă Olimpia? Ce, este vina ei? Doar a făcut o dată un copil. Ţi-aş spune ceva, dar mă sfiesc de tinerii ăştia.

  — Astea sunt insinuaţii care nu se prind la mine, protestă Stănică. Familia noastră e cea mai prolifică. Nu e altceva decât rea-voinţă la mijloc.

  Olimpia căscă, agasată, fără să privească la bărbatu-său, pe ale cărui vorbe nu punea nici un temei niciodată. Spuse doar:

  — Nu mai ţipa aşa tare, că mă doare capul!

  În sfârşit, Stănică se potoli şi începură să joace. Aurica, cu o ţigară în gură, îşi privea emancipată cărţile din mână. Bătrânul nu voia să scoată bani, făgăduind că îi va depune oricând va fi nevoie. Căutându-se prin buzunar, Pascalopol trase batista afară.

  Atunci se auzi pe jos rostogolirea unei monede. Moş Costache sări cel dintâi, ca ars, şi începu s-o caute pe sub masă. O găsi însă Aurica (era o monedă de doi lei) şi făcu gestul de a o înapoia lui Pascalopol de la care îşi închipuia că picase. Moş Costache făcu însă nişte ochi speriaţi şi întinse mâinile.

  — E-e-e a mea, a căzut de la mine. Dă-o-ncoace! Aurica stătu nedumerită, şi toţi urmăriră scena, curioşi. În sfârşit, Pascalopol zise liniştit:

  — Nu e a mea, n-am avut în buzunar nici o monedă. Eu le ţin în portmoneu. Probabil că a căzut de la Costache.

  Râzând din toţi muşchii feţei, bătrânul întinse mâna şi apucă moneda pe care o ascunse în buzunar, nevrând

1 ... 150 151 152 ... 167
Mergi la pagina: