Popa Ţuică deschise un agheasmatar şi, scuipând sonor în degete, răsfoi filele, ajungând la Rânduiala mărturisirii, apoi începu să facă cruci înspre icoana Mântuitorului şi să cânte nazal:

  — Binecuvântat este Dumnezeul nostru… Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne pre noi„ şi alte de acestea, pe care Aurica nu le distingea, fiindcă descoperise, sub epitrafil, că popă Ţuică purta în picioare nişte şoşoni umpluţi cu hârtie şi cu sfoară, fără ghete. „Dumnezeule, Mântuitorul nostru, cânta bătrânul, subţire, carele prin prorocul tău Nathan ai dăruit lui David, cel ce s-a pocăit, iertare pentru păcatele lui, şi ai primit rugăciunea lui Mânaşi pentru pocăinţele lui, însuţi şi pre robul tău… „

  — Cum te cheamă, găinuşo? Întrebă popa Ţuică, plecându-şi ochii pe sub epitrafil.

  — Aurelia!

  — Şi pe roaba ta Aurelia, care se căieşte de păcatele ce a făcut, primeşte-o cu obişnuită iubirea Ta de oameni… „

  Părintele bolborosi mai departe vorbe ininteligibile, apoi tuşi îngrozitor, blestemă toţi dracii din infern şi întrebă pe Aurica:

  — Ştii tablele legii, porumbiţa taichii? Că aşa zice la carte, ca să te-ntreb.

  — Ştiu, părinte, că le-am învăţat la şcoală.

  — Ei, atunci e bine, e bine de tot! Dar Crezul îl ştii, porumbiţo?

  — Îl ştiu, părinte!

  — Şi asta e bine. Tot osul mă doare, nu mai merge decât să mă frec cu gaz şi să beau nişte rachiu de drojdie. Stai să văd ce scrie aici, că mi-au căzut ochelarii de pe nas. Spune-mi, puică, n-ai mărturisit strâmb? N-ai călcat vreo făgăduinţă, care te-ai făgăduit lui Dumnezeu?… Aş, de unde să faci tu de astea, găinuşo, că eşti crudă! Spune-mi, nu ţi-ai stricat fecioria ta cu… hm… Vorbă tare, asta e pentru bărbaţi, bogheana taichii, stai să vedem ce mai vine, mda! N-ai căzut cu cineva din rudenii, sau cu vreo oarecare faţă, sau cu cumătra ta? N-ai umblat cu femeie de altă lege, n-ai făcut strâmbătate vreunei fete-fecioare, bată-te norocul să te bată, asta e tot pentru bărbaţi… Ia stai, uite colea, spune-mi, fiică, n-ai băut buruieni ca să nu faci copii? Sau nu ţi-ai otrăvit pântecele ca să lepezi copiii, sau, grea fiind, ai umblat fără rânduială?

  — Sunt domnişoară, părinte, declară Aurica.

  — Eşti fată-fecioară, bată-te norocul, zi aşa, nu cumva ai… ai… Urâtă vorbă… ai greşit de fată-mare sau când ai fost logodită… Ei, şi dacă ai greşit, găsi chiar popa Ţuică justificarea, ce-i? Dumnezeu iartă, că bărbatu-i porc; nu te împodobeşti sau te sulimeneşti, sau cu alte feluri de mirosuri te ungi, puind în gândul tău să înşeli pre mulţi tineri spre râvna păcatului?

  — Dau cu pudră, ca toate femeile, mărturisi Aurica cu sentimentul unui mare act spiritual.

  — Dă-i, tăiculiţă, să trăiască şi negustorul şi să se bucure dracii, he, he, he! Ei, păi ce să te mai întreb? Fasole mănânci, acritură în zilele de post? Anul ăsta nu mi-a ieşit varza, s-a făcut toată neagră şi băloasă ca melcul strivit.

  Popa Ţuică puse repede mâna în capul Aurichii şi începu să cânte din adâncul plămânilor lui:

  — Domnul şi Dumnezeul nostru Isus Cristos: cu darul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pre tine, Aurelio, şi să-ţi lase toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, amin. E un frig de te pătrunde la oase. Gata, taică, şi când ai avea nişte ţuiculeană bună, să mă dezlegi şi pe mine de tusea asta. Şi să faci şi nişte mătănii, că nu-i rău, se mai îmblânzeşte necuratul.

  — Părinte, zise după oarecare codire Aurica bătrânului, care se grăbea să plece şi sufla în degete de frig, eu aş vrea să mai mărturisesc ceva.

  — Zi, tăicuţă, repede.

  — Iubesc!

  — Iubeşte, porumbiţo, că acum ţi-e vremea, şi să vii să-ţi ţin cununiile.

  — Vezi, că iubesc un om care nu ştiu dacă se cade…

  — Doar n-o fi însurat? Se-ntâmplă şi de astea, căci coada lui satan nu se odihneşte o clipă.

  — Nu e însurat, dar nu e de-o lege cu mine.

  — Aha, o fi catolnic ori protestanţi de ăştia care n-au nici cruce la biserică, bătu-i-ar junghiurile. Da' vezi că sunt şi ei un fel de creştini şi se mai îngăduie.

  — Nu e creştin, părinte!

  — Da' ce dracu e, Doamne iartă-mă? Turc?

  — Este israelit!

  — Vai de mine, se sperie popa Ţuică, prost te-ncearcă necuratul! Doar n-oi fi păcătuit cu păgânul?

  Aurica tăgădui din cap.

  — Ce să-ţi spun, porumbiţo, aşa caz n-am prea întâlnit, ar fi bine să faci rugăciuni, să te lumineze Cel-de-sus. Eu însă zic că, dacă îl aduci pe păgân la legea creştinească, se cheamă că ai câştigat un suflet pentru rai. Dar altfel, greu lucru.

  — Am să-ncerc, părinte, să ştii c-am să-ncerc! Promise veselă Aurica.

  De aci încolo, Aurica făcu tot mai dese aluzii lui Weissmann, pe care-l invita de câte ori găsea câte un prilej.

  — Eu, zicea ea, n-am nici un fel de prejudecăţi. Dacă aş iubi un israelit, l-aş lua de bărbat, orice-ar zice lumea. Bineînţeles, sper că ar trece la religia noastră sau măcar să nu mai ţină la a lui.

  — Şi ce-are de-a face religia în toată chestia asta? Întrebă Weissmann.

  — Are! Dacă tânărul e cavaler, îmi închipui că e vesel să se lepede de tot ce poate fi o piedică.

  Când văzu că studentul nu se arată deloc încântat de ideea convertirii la creştinism, Aurica crezu că e mai bine să se înlăture problema religioasă.

  — În definitiv, declară ea, fiecare om cu credinţa lui. N-aş avea nimic de zis, dacă n-ar fi o piedică la căsătorie. S-ar putea face