— Ţi-ţiu dietă strictă, zise el, nici de fumat nu mai fumez. Aurica se grăbi să ofere un ceai lui Weissmann, care îl primi fără mofturi.

  — Sunteţi cam palidă, observă studentul, ar trebui să faceţi o serie de injecţii cu cacodilat sau cu stricnină. Vă surmenaţi, sau aveţi nemulţumiri de origine sentimentală?

  Aurica lăsă capul în jos, cu exces de modestie.

  — Ia să-ţi vedem pulsul, domnişoară! Hm! Slab, abia perceptibil! Anemie mare. Ştiu eu ce-ar trebui să faceţi!

  — Ce? Întrebă avidă Aurica, cu mâna rămasă încă în mâna lui Weissmann.

  — Amor! Zise Weissmann, cu cinismul lui profesional, amor practicat intensiv, ca o gimnastică sanitară, ca o disciplină a nervilor. Aţi avut legături amoroase până acum, aveţi cumva un prieten viguros?

  — Vai! Ce vorbe spuneţi! Se pierdu de ruşine Aurica, încântată totuşi de ineditul convorbirii.

  — Dar ce-ţi închipui dumneata, domnule, zise Aglae, că fetele mele se poartă ca studentele dumneavoastră, pe acolo pe la medicină?

  — Şi cu toate astea, insistă Weissmann neînţelegând sau făcându-se că nu înţelege, e absolut necesar. Virginitatea, de la o anume vârstă, e o cauză de autointoxicare, ce poate duce la demenţă, la isterie. Ce vârstă aveţi, domnişoară?

  — Ca un cavaler ce eşti, îmi pui o întrebare la care nu se răspunde. Dumneata cât îmi dai?

  — Ştiu eu? Douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase! Minţi Weissmann.

  Aurica fu încântată de evaluare:

  — Cam atât, consimţi ea, văd că te pricepi la vârstă.

  În realitate, faţa Aurichii era a unei femei slabe de patruzeci de ani, deşi nu împlinise această vârstă, pergamentoasă sub stratul lucios de unsori amestecate cu pudră şi încreţită în jurul ochilor. Părul rărit îi era îngreuiat de prea multe chignoane. Umbre violete îi înconjurau ochii, dându-i înfăţişarea tipică a apaşelor, iar dinţii desfăcuţi în râs trădau nervozitatea dorinţelor.

  — Ca să-ţi păstrezi mereu vârstă asta, ai nevoie, pe de o parte, de exerciţiul funcţiunilor dumitale specifice, sunt clar, nu? Pe de altă parte, de îngrijiri particulare. Bun! Ia să vedem obrazul! Cu ce daţi dumneavoastră pe obraz!

  — Cu… Lanolin!

  — Banal, primejdios. Recomand seara curăţirea obrazului cu apă de trandafir, amestecată cu alcool camforat, părţi egale, apoi faceţi masaj facial ca să activaţi circulaţia sângelui.

  — Cum, domnule Weissmann? Întrebă avidă Aurica.

  — Uite aşa, stimată domnişoară!

  Weissmann netezi de zece ori gâtul Aurichii cu partea laterală a arătătoarelor, apoi îi frecă de câteva ori bărbia cu dosul palmei, îi ciupi de câteva ori guşa, îi masă obrajii de la nas spre gura, de la nas spre tâmple, sub ureche, şi apoi îi frecă cu degetele porţiunea dintre sprâncene.

  — Apoi, iubită domnişoară, procedaţi la gresarea obrazului cu cremă. Eu v-aş recomanda însă un lichid gras, compus din ulei de parafină, ulei de ricin, ulei de migdale dulci, untdelemn şi ulei de muşeţel. De dat uşor cu un tampon de vată.

  — Vai, câte ştiţi, domnule Weissmann, vă rog să-mi scrieţi reţeta, ca să n-o uit.

  Aurica rămase nu numai încântată de caracterul îndatoritor al lui Weissmann, dar, ca de obicei, se aprinse până la marginea de a-şi închipui că poate să intereseze pe student, îl lăuda la toată lumea că e „cavaler” şi-i încredinţă pe toţi că un astfel de tânăr, oricât de sărac, avea să facă paşi mari în viaţă. Fu de părere chiar că trebuia ajutat. În familia Aglaei nu exista nici o noţiune de antisemitism. „Cu ovreiul îţi faci treaba mai bine decât cu al tău”, era un dicton general. Căsătorii de evreice cu români, îndeosebi cu ofiţeri, fiindcă era la mijloc dota, se făceau destul de des. Nu însă şi contrariul. Ca un ovrei să se căsătorească cu o creştină, asta părea un lucru curios, şi ce este curios e şi reprobat. Aurica începu să invite pe Weissmann, să se intereseze de familia lui, şi într-o bună zi, sub un pretext oarecare, merse chiar acasă la el, unde stătu de vorbă cu mătuşa studentului şi cu surorile lui. Mizeria nu o înspăimântă. Găsi argumente în favoarea lui Weissmann, zicând că cu atât mai mare e meritul lui, cu cât are de luptat cu sărăcia, în sfârşit, începu să profeseze pe faţă o toleranţă masivă faţă de evrei. Aglae o ironiză întâi, pe urmă o întreba mirată:

  — Vrei să te măriţi cu un ovrei? Nu eşti sănătoasă la cap! Mai întâi că el nici nu se uită la tine, şi e un băieţaş. Dar să zic că s-ar uita. N-am nimic cu el, fiecare însă cu neamul lui. Aşa ceva nu s-a văzut niciodată în familiile noastre.

  După aceea, Aglae îşi văzu de treabă şi, solidară cu orice se făcea în familia ei, pe cât de ostilă faţă de ce se petrecea la alţii, începu să îngâne teoriile Aurichii. Aceasta găsi de cuviinţă să ceară lămuriri la preot şi, cum îi era ruşine de părintele oficiant, apelă la popa Ţuică, pe care-l convocă la biserică pentru mărturisire. Era frig, afară ningea şi biserica era rece. Popa Ţuică îşi târâia paşii pe lespezi, stârnind ecouri haotice, şi tuşea cu un abandon agresiv râcâiturii din gât.

  — M-a omorât iarna asta, tăiculiţă, bat-o Maica Precistă, mă-njunghie prin oase toţi diavolii. Doar cu ţuiculiţă fiartă îi mai sperii puţin. Şi zici că vrei să te mărturiseşti, găinuşa tatei, ai ceva păcate pe suflet?

  — Orice om are păcate, se tângui evlavioasă Aurica.

  — Are, tăiculiţă, are, că lucrează blestematul ăl împieliţat, dar-ar gerurile-n el, cum mă junghie el prin genunchi!

  Popa Ţuică merse aşa tuşind, chiţcăind şi bodogănind până-n altar, de unde veni cu epitrafilul pe el, ale cărui poale, aşezându-se lângă o strană, le aruncă în capul Aurichii, îngenuncheată lângă el.

  — Pai, ce să te-ntreb, taică, zise bătrânul, punându-şi pe nas nişte ochelari legaţi cu sfoară, ce să te-ntreb,