să te spovedeşti? Atunci vedeai că la toate e răspuns. Să nu scoţi, măi, spurcăciuni din gură, că Dumnezeu are răsplată şi pedeapsă în ceruri pentru toate faptele bune şi pentru toate fărdelegile. „Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui, şi priceperii Lui nu este număr.”

  — Şi este lumea cealaltă? Insistă, în chip curios, Costache.

  — Dacă ar fi, zise Stănică, reeditând vechea discuţie cu bătrânul, ar fi venit până acum unul să ne vestească.

  — Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce spune, se rugă părintele, teatral, ridicând mâinile spre tavan.

  — Ascultă, preasfinte, e adevărat că Dumnezeu e bun?

  — Tu zici, fiule! Confirmă părintele, evitând orice participare la dispută.

  — Apoi, dacă e aşa, cum îţi explici, sfinţia-ta, că ne zbatem de mii de ani în îndoială şi nu ni se dă nici o dovadă de nemurirea sufletului, când ar fi aşa de simplu să vină bunăoară unul care a murit, să ne spună, uite, este aşa şi pe dincolo? De ce tace Dumnezeu în privinţa asta?

  Părintele luă aere îngrozite:

  — Bine a zis psalmistul: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut, şi pre scaunul pierzătorilor n-a şezut”. Păi bine, bre, porc de câine, ce fel de creştin eşti tu care nu cunoşti elementele credinţei noastre strămoşeşti? Păi ce dovadă mai vrei tu după ce Mântuitorul nostru s-a jertfit pentru noi şi a înviat din morţi?

  — Ei, şi cum e acolo? Întrebă provocator Stănică, în vreme ce moş Costache asculta cu mare interes.

  — Lasă c-ai sa vezi tu, împieliţatule, cum e. „Şi iată, zice la Apocalipsa, voi veni în curând; şi răsplata mea cu mine este ca să plătesc fiecăruia după fapta sa. Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, întâiul şi cel din urmă”, şi celelalte. Haide, cuvioase, să plecăm, că e târziu.

  Şi părintele porni pe uşă, urmat de popa Ţuică, spărgând o dispută care nu-i plăcea.

  — Am vorbit şi eu aşa, declară Stănică părintelui în poartă, ca să stimulez pe bătrân, să-l fac să se gândească la cele sfinte, cât despre mine, te asigur că sunt cel mai bun creştin, de Paşti am să vin să mă grijesc.

  — Taci, porc de câine, glumi părintele, că ştiu eu cât îţi face pielea. Aşa sunteţi voi ăştia, oamenii noi. Cu sănătate.

  Aglae se miră când află de sfeştanie şi se-ntrebă dacă e un semn bun, sau un semn rău, dat fiind indiferentismul obişnuit al bătrânului. În orice caz, fu pentru ea un prilej de a călca din nou în casa lui moş Costache, sub pretext de a-l lăuda pentru ideea cea bună. Făcură o adevărată reuniune postmeridiană, la care luară parte Stănică şi Olimpia, Aurica, Titi. Mândria cea mare a Aglaei era că Titi se-ndeletnicea din ce în ce mai asiduu cu o vioară, cu care umplea de lamente oribile toată casa. Mânuia vioara cu pasiune, cu încăpăţânare, dar fără nici o metodă, în vreme ce Aglaei îi intrase în cap că va putea dovedi Otiliei că Titi al ei cântă mai bine decât „zdrăngăneşte” ea. Titi era înconjurat de atâta simpatie geloasă din partea mame-sei şi surorilor, încât, dacă progresul lui ar fi fost în dependenţă numai de asta, ar fi ajuns în curând un Paganini. Din nefericire, nu avea nici o îndemânare şi nici deşteptăciunea de a învăţa corect. Cineva îi recomandase un caiet de Klenck şi nişte exerciţii de Sitt, dar Titi se plictisi iute de monotonia studiilor (care de altfel dezamăgiseră şi pe Aglae) şi căzu iar la ariile după ureche sau chiar după note, însă din motivele cunoscute, banale. Cu pasiunea lui pentru munca manuală, se consacră tot mai obstinat unei adevărate industrii. Ceru note de pe la prieteni, cu muzică populară, romanţe, chansonete pentru pian, vioară sau voce, indiferent, îşi confecţionă hârtie de note cu ajutorul cunoscutului său pieptene cu cinci dinţi, pe care-l apăsa pe un număr de foi de hârtie sub care aşezase hârtia de carbon, copiind apoi, cum îl tăia capul, partea primă. Titi putu cânta după mari şi sfâşietoare munci, spre satisfacţia Aglaei, Vals din Vânzătorul de păsări, De ce nu vii, Colea-n grădiniţă, Coroana femeiască, Cât te-am iubit, Mimi d'amour, Malgre toi, Reviens, Valsul vânătorilor, şi tu veux, Marguerite, Serenada lui Braga, Sous les ponts de Paris, Tu ne sauras jamais, Ochii căprii, Serments de femme, Călugărul, Nu pot crede, Marsilieza şi altele. Prin urmare, Aglae, care venise cu ceva de lucru în mină, pretinse că era bine ca Titi să-l distreze pe moş Costache, cântându-i cu vioara. Titi nu se lăsă mult rugat şi începu să cânte jalnic şi fals o romanţă de Em. Drossino, Te duci. Moş Costache nu se arătă deloc încântat de producţie, deşi nu avea pricepere în muzică, în schimb femeile ascultară pe Titi cu religiozitate. Aurica începu s-o fredoneze în tovărăşia viorii, apoi intră în corul improvizat şi Olimpia, şi, în sfârşit, ca un fel de încurajare a activităţii muzicale a lui Titi, Aglae însăşi, care îşi relevă glasul piţigăiat, tremolat, în contrast cu agresivitatea ei baritonă de toate zilele. În cele din urmă, Aurica izbucni într-un plâns zgomotos.

  — Dar de ce plângi şi tu aşa? Zise Olimpia. Bea puţină apă! Întristată, bău un pahar plin de apă, oftă şi declară:

  — Aşa-mi vine câteodată, când aud muzică! Când văd pe alţii fericiţi, şi eu…

  — Lasă, o mângâie Aglae, că mai e timp şi pentru tine. S-o îndura Dumnezeu.

  Ca să vindece tristeţea Aurichii, Titi o dădu în Issa-Issa pe care-l execută cu mare gravitate, îngânat de glasul satisfăcut al Aglaei:

  — Dulce instrument e vioara! Decise Aglae, pianul nu l-am putut suferi niciodată. În aceste împrejurări, Weissmann pică în casă în căutarea lui Felix, care nu era acolo. Îndatoritor ca întotdeauna şi sociabil, studentul se interesă de sănătatea bătrânului, îi luă pulsul, se prefăcu a-l consulta şi a rămâne foarte mulţumit. Moş