Popa Ţuică, indiferent la mâncare, strânse paharul în mâini şi în aşteptarea ţuicii cântă:

  — Nu fi beţiv, nici te întinde la sfaturi şi la cumpărături de cărnuri.”

  — Bată-te să te bată, porc de câine, aşa-i zău, zise părintele, trăgând pieliţa altei felii de salam, „că de vei da ochii tăi spre urcioare şi spre pahare, la urmă vei umbla mai gol decât pilugu”.

  — He, he, he! Râse popa Ţuică, văzând că Otilia făcea haz de glumele lor. Râzi, porumbiţa taichii! Îţi mai aduci aminte când te-am vârât în cristelniţă? Phii! Era şi atunci un ger al dracului. A fiert ţuica aia? Că tare mă dor încheieturile! „Precum oţetul la rană şi fumul la ochi nu foloseşte, aşa boala, căzând în trup, mâhneşte inima.”

  — Da' dumneata, fiule, nu mănânci? Întrebă părintele pe moş Costache. Bea colea din vinul ăsta. Are porc de câinele cela de Cristache un vin dumnezeiesc, de pus în grijanie.

  — Tata a fost cam bolnav, explică Otilia, nu are voie sa abuzeze.

  — Aşa?! Se miră părintele, dând vinul din pahar pe gât, n-am ştiut. Însă a uza nu e a abuza. Vinul bun se dă şi la boală, aşa ştiu din bătrâni. Decât că eu, ca duhovnic, nu mă pricep în cele trupeşti. Să dea Dumnezeu sănătate şi minte la cei păcătoşi. Amin!

  — Ascultă, fiico, mai e blestemăţie de ceea cu scorţişoară? Întrebă popa Ţuică pe Otilia, că de-abia-i simţii gustul. Toarnă colea, să am păcate mai multe, ca să mă smeresc Domnului când mă va chema. „Mărturisi-mă-voi ţie întru alăută, Dumnezeule, Dumnezeul meu!”

  — Apropo de alăută, zise Stănică, ăsta e vin de chef cu lăutari, nu cu aperitiv. Păcat că sfinţiile-voastre nu puteţi juca!

  — Da' de ce, porc de câine, să nu putem juca? „Saltă şi te bucură, Sioane”, zice Scriptura. La Sfânta taină a căsătoriei nu dănţuim? Orice petrecere cinstită, cu suflet curat, este îngăduită omului. Mi se pare mie, Stănică, de nu mă-nşel, că eşti de ăştia noi, care strică legea, îmbolnăviţi de spurcăciunea ateismului. „Zis-a cel nebun întru inima sa: nu este Dumnezeu.”

  Părintele muşcă dintr-o bucată de caşcaval, iar popa Ţuică, partener obişnuit în astfel de nevinovate dialoguri sfinte, privi cu tristeţe la ceaşca goală de ţuică pe fundul căreia se vedea un bob de piper şi aruncă ochii dezgustat la mezelurile de pe masă, cântând: „Pâine îngerească a mâncat omul, bucate le-au trimis lor din destul”

  — Asta aşa e, cuvioase, mare este mila Domnului! Confirmă părintele, închinându-se larg.

  Popa Ţuică, dăruit de Otilia cu o altă ceaşcă de ţuică, întrebă pe fată dacă mai are „Ţambalul” cu care o auzise cântând o dată. „Ţambalul” era, după el, pianul. Moş Costache, care altă dată ar fi fost foarte mâhnit de consumaţia prea mare de vin şi de alimente, în casa lui, acum părea preocupat de alte gânduri. În cele din urmă izbuti să întrebe, în şoaptă aproape, pe părinte:

  — O-o-oare crezi că este lumea cealaltă?

  — Nici vorbă, cuvintele Mântuitorului ne-nvaţă; căci zice el: „Fericiţi cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu, fericiţi cei care aici flămânziţi, căci vă veţi sătura şi celelalte, căci multă este răsplata voastră în ceruri!”

  — Atunci slabă speranţă să intrăm noi în rai, părinte, fiindcă suntem sătui, observă Stănică.

  — Taci, măi porc de câine, că nu e vorba numai de săturarea pântecului, ci de îndestularea cu toate fericirile, şi ce muritor, satano, se poate lăuda că e fericit şi fără lipsă, căci ce-i omul? „Omul, ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Şi apoi, tu nu pui în cântar mare mila Domnului, care şi de şapte ori şapte de vom greşi ne va învrednici cu milostivirea lui?

  Răpus de marele efort oratoric, părintele dădu pe gât un alt pahar de vin, şi apoi zise cu glas profund:

  — Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.”

  Popa Ţuică îi dădu replica dăscăleşte:

  — Doamne, buzele mele vei deschide, şi gura mea va vesti lauda Ta!”

  Şi numaidecât bău ţuica. Părintele, scuturându-şi fărămi-turile de pâine de pe antereu şi privind la ceas, găsi că e vremea să plece:

  — Să ne sculăm, cuvioase, să mergem, că s-a făcut amiază. Domnul să binecuvânteze această casă.

  Moş Costache, foarte serios, întrebă:

  — Şi sufletul vede şi aude ca şi în viaţă?

  — Of, Doamne, zise părintele, silindu-se să scape de preciziuni compromiţătoare, acestea sunt taine înfricoşătoare, de care nu se cade să ne apropiem, dată fiind puţinătatea minţii noastre. De bună seamă că Domnul, în mare mila Sa, a îngrijit de toate.

  Popa Ţuică chicoti ca un copil, înecându-se în tuse:

  — Oale şi ulcele, hi, hi, hi, ulceluţe ne facem. Stănică, limbut, nu slăbi pe preot:

  — Stai, preasfinte, nu fugi aşa. Moş Costache ţi-a pus o întrebare foarte serioasă, pe care ţi-o repet şi eu. Pe mama mea îţi spun că ţin la credinţa strămoşească şi vreau sa mă pregătesc sufleteşte, ca să devin creştin adevărat, nu aşa, numai de formă.

  — Să-ţi ajute Dumnezeu! Aprobă părintele, găsind că nu e de demnitatea lui să ironizeze convertirile.

  — Ei, dar eu sunt om, am problemele mele capitale la care vreau să răspund, altfel cad în braţele filosofilor atei.

  — Mântuitorul nostru a răspuns la toate! Declară părintele, puţin îngrijorat de discuţie.

  — Întâi să-mi spui de ce nu e dreptate pe lume? De ce păcătosul se lăfăie nepedepsit şi dreptul cade la fund?

  Părintele ameninţă amical, volubil pe Stănică, vrând să-l facă prin glumă să bată în retragere:

  — Cum se cunoaşte, porc de câine, că nu calci în casa Domnului! Păi, tu, fiu nevrednic, aici vrei să te catechisesc, între paharele cu vin? Venit-ai tu la biserică, s-asculţi cuvântul dumnezeiesc, venit-ai tu la mine