fuse preot mai înainte la biserica părintelui, şi acum bătrânul rămăsese supranumerar. Avea şaptezeci de ani, o barbă ascuţită şi vânătă, ca o bidinea, şi bea multă ţuică, de unde şi porecla. Ocăra, pronunţând foarte des numele necuratului, se văieta chiar în biserică, la lume, de bătrâneţe şi dureri prin încheieturi şi spovedea copiii, care-i râdeau sub patrafir, întrebându-i dacă au mâncat fasole şi varză acră. Cânta mormăind, sughiţând, trecând repede de la cele mai grave registre la un schelălăit înfricoşat spre hazul credincioşilor tineri. Babele îl mustrau de la obraz, dar îl venerau, şi de altfel şi el le certa, împroşcându-le cu numiri nemaiauzite de sfinţi. Părintele titular îl ocrotea dintr-o omenie pe care o declara tuturor plin de emfază şi de prefăcută îngrijorare pentru prestigiul bisericii. Sfinţia-sa era un bărbat înalt, rotund, roşu la faţă, cu barbă mare, albă, răsfirată pe tot pieptul. Râdea din tot pântecele, rezista la cele mai grozave insinuaţii păgâne, parând cu glume prudente loviturile, ferindu-se de a se compromite.

  Părintele, asistat de dascăl, făcu sfeştanie, umplând casa de fum de tămâie şi stropind pereţii cu agheasmă. Popa Ţuică scotea din când în când câte un ison izolat, privind cu coada ochiului, să vadă dacă nu se pregăteşte ceva băutură. Când sfinţia-sa stropi pe cei de faţă cu agheasmă (moş Costache se îndoi din şale, plin de evlavie), dădu ochi cu Stănică, pe care-l cunoştea prea bine, şi râse cu înţeles către el.

  — De unde mai ieşişi, satană? Îl întrebă părintele cu umoare, când sfârşi slujba, în vreme ce-şi trăgea epitrafilul pe deasupra cozii.

  — Păi ce, sfinţitule, obiectă Stănică bisericos, eu n-am voie să iau parte la sfânta slujbă a sfeştaniei, să mă-ngrijesc de suflet?

  — Ba ai, cum să n-ai, porc de câine, chiar te laud că te-ai dat şi tu pe brazdă şi păşeşti către cele bune. Te-aştept la spovedanie şi la sfânta împărtăşanie.

  Părintele tutuia pe toţi, socotindu-i „fii duhovniceşti”, iar cu cei mai intimi îşi îngăduia porecla „porc de câine”. Moş Ţuică întrebă, plictisit de aşteptare, pe Otilia:

  — Ascultă, găinuşa taichii, n-ai cumva nişte ţuiculiţă, că nu ş'ce mă ţine-n gât, de azi de dimineaţă?

  Şi, ca să confirme suferinţa, bătrânul emise o tuse pe două note, făcând unison.

  — Moş Costache, zise Stănică, trebuie să dai şi dumneata un aperitiv, acolo, nişte vin, nişte mezeluri, aşa e obiceiul!

  — Mai bine ţuică! Mărturisi inocent popa Ţuică. Costache se uită foarte încruntat spre Otilia, iar Stănică forţă lucrurile:

  — Scoate, unchiule, un pol, să cinstim feţele bisericeşti. Părintele titular auzi instrucţiunile date de Stănică Marinei şi interveni cu preciziuni:

  — Ascultă, bre, porc de câine, spune-i să ceară de la Cristache din vinul cela de care-mi dă mie şi să ia şi niţeluş caşcaval. E bun cu vinaţ.

  — Să ia şi nişte ţuică, moţata taichii, s-o beau fiartă! Se rugă popa cel bătrân.

  Otilia, amuzată, îi făcu hatârul. În aşteptare, sfinţii părinţi se aşezară pe scaune, după ce trimiseră pe dascăl acasă cu obiectele bisericeşti.

  — E bine, din când în când, câte o sfeştanie, zise părintele titular, ca să se afle în vorbă. Să ne mai gândim şi la Cel-de-sus, care ţine toate în slăvita lui mână.

  — Şi să bem şi oleacă de vin! Adăugă Stănică.

  — Şi vinul e bun, porc de câine, pară părintele lovitura, că e hărăzit de Domnul, spre binefacerea şi bunăstarea făpturilor sale. Însă cu măsură.

  — Ninge al dracului, observă părintele anexă, mi-a intrat zăpada şi-n gură. N-a mai nins aşa de-acum cincisprezece ani, din 1895, când a viscolit în noiembrie. Se vede că şi-a vârât dracu coada, să mă răguşească pe mine!

  — Bre, cuvioase, îl mustră, cu prefăcută indignare, părintele titular, ţi-am spus să nu mai pomeneşti pe ucigă-l-crucea. Ce păcatele, doar eşti preot bătrân! Doar atâta iertare să ai pe lângă Domnul milostiv.

  Stănică deveni provocător:

  — Aşa sunteţi dumneavoastră. Pe alţii îi sfătuiţi să nu bea, să nu ocărască, dar sfinţiile-voastre faceţi tot ce poftiţi. Cum să mai creadă lumea?

  — Darul! Zise popa Ţuică, apucându-şi cu mâna toată mica lui barbă. Creştinul respectă în mine darul dumnezeiesc, nu pe mine, care sunt păcătos.

  — Măi, porc de câine, protestă părintele titular, se vede că eşti în mâinile satanei azi! M-ai auzit pe mine vreodată hulind, luând numele Domnului în deşert? Cuvioşia-sa e bătrân, săracul, îşi mai dă în petic, căci plini de păcate suntem toţi. Zici că beau, satano? Gust şi eu un păhărel de vin, cât e îngăduit şi de scripturi, căci zice Solomon în Pildele lui: „De vei şedea la masa celui puternic, înţelepţeşte mănâncă din cele ce ţi se pun înainte”.

  Popa Ţuică cântă pe nas: „Mănâncă miere, fiule, că este bun fagurul, ca să se îndulcească gâtlejul tău.” Apoi întrebă, îngrijorat:

  — Oare, tăiculiţă, mai stă mult cu ţuica aia? Că mult nu mai am de trăit!

  — Hei, cuvioase, nu ne e dat nouă, păcătoşilor, să ştim cât vom trăi şi nu se cade să mâniem pe Dumnezeu cu trufia noastră. Domnul vede.

  — Asta-i acum, observă Stănică în liber-cugetător, crezi că Dumnezeu stă cu răbojul să ne ţie socoteala vieţii?

  Părintele făcu un gest de oroare şi ameninţă pe Stănică cu pumnul:

  — Pus-am gurii mele pază, când a stătut păcătosul împotriva mea.”

  Marina şi Otilia veniră cu proviziile şi le întinseră pe masă. Părintele aruncă ochii asupra aperitivelor, se închină, făcu semnul binecuvântării şi zise.:

  — Caută, Doamne Isuse Cristoase, preste mâncările cărnu-rilor şi le sfinţeşte pre ele, precum ai sfinţit mielul, carele ţi-a adus ţie Avel, spre jertfă, aşijderea şi viţelul cel gras… Că tu eşti hrana cea adevărată, şi dătătorul bunătăţilor, şi ţie mărire înălţăm, împreună cu Părintele tău cel fără de început, şi cu Preasfântul Duh, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor, amin!” Apoi se închină din nou, plescăi din buze şi