Bătrânul se crezu în putere de a-şi lua ceea ce numea el o „menajeră”. Avea o veche cunoştinţă, pe care-o frecventa de pe când era văduv şi care îl mulţumea prin aerul de modestie materială. Se gândi că ar putea s-o ia în casă „ca pe o nevastă”, ca să-i închirieze odăile, să-i vadă de gospodărie. La căsătorie nu cugeta deloc, nu numai fiindcă îi era frică de cheltuieli, dar fiindcă îşi zicea că o femeie care trăieşte în casă e prin chiar aceasta o adevărată soţie. Ideea legalităţii era cu totul străină de mentalitatea bătrânului şi acesta era motivul pentru care nu adoptase pe Otilia, ţinând-o totuşi în familie cu fidelitate. Într-o bună zi, Otilia şi Felix se treziră în casă cu o femeie, după înfăţişare mai degrabă simplă, curat îmbrăcată, cu părul strâns bine într-un conci solidificat cu un mic pieptene şi cu ace. Părea să aibă vreo patruzeci-cincizeci de ani, era slabă prin oase şi rotunjită puţin din bunăstare, şi faţa avea o antipatică nuanţă pergamentoasă. Femeia fu numaidecât odioasă celor doi, din cauza blândeţei mieroase şi interesate. Se amesteca în toate, suferind cu ipocrizie orice aluzie, arăta o solicitudine ridicolă pentru bătrân, care însă era aşa de mulţumit, încât râdea cu toată întinderea gurii. Când bătrânul se aşeză la masă, „menajera”, căreia îi zicea Paulina, îl legă la gât cu un şervet înnodat la ceafă, ca pe copii.

  — Vezi, aşa, observă ea cu o blândeţe cerească, în care intra şi puţin reproş la adresa altora, aşa nu mai cade şervetul jos.

  Otilia pufni de râs, în indiferenţa studiată a Paulinei, care alergă la bucătărie şi se-ntoarse cu Marina, căreia îi dădea numeroase instrucţiuni, primite cu ochi dispreţuitori. Paulina adusese lui moş Costache ouă fierte, şi acesta, lacom, întindea mâna să le ia, dar quasinevasta nu-l lăsă. Ceru o farfurie mică Marinei („Repede, repede, madam Marina, domnul nu trebuie să aştepte!”), o puse înaintea bătrânului, şi cu o linguriţă începu să răstoarne conţinutul găoacei. Nerăbdător, bătrânul se repezi să vâre pâinea în gălbenuş, dar Paulina îl opri cu un gest blând, de infirmieră, ca să-i pună puţină sare, cernută printre degete.

  — Vreau şi piper, ceru moş Costache.

  — Piper nu e bine, suflete, zise Paulina, îţi face rău! Marina, oprită în uşă, privea ca la panoramă, dar bătrânul era încântat. Paulina nu se aşeză la masă decât după ce moş Costache isprăvi de mâncat, apoi ciuguli şi ea pe apucate, aruncând ochi atenţi asupra protejatului ei. Cu maniere blânde, adulatoare, femeia încercă în chip evident să-şi câştige un fel de autoritate în casă. Otilia însăşi fu îndepărtată, cu multe semne de prefăcută delicateţe, de a vedea pe moş Costache, într-o dimineaţă, sub cuvânt că „dânsul” pierduse o parte din somn şi trebuia să se mai odihnească. Otilia simţi că în curând nu se va mai putea reţine şi va da un brânci nesuferitei intruse, însă domnia Paulinei fu scurtă. După ce se crezu instalată în simpatia bătrânului, Paulina începu să-l întreţină treptat cu nevoile ei:

  — Lumea e rea, bârfeşte, trebuie să ne ferim. Sunt văduvă, am şi eu nevoile mele. Să am şi eu o mulţumire, să ştiu că n-am îngrijit degeaba un om. S-au mai văzut bărbaţi care au înşelat femeile după ani de zile de răbdare.

  — Şi ce vrei? O întrebă moş Costache, intrigat, după câteva insinuări de soiul acesta.

  — Vreau şi eu o mulţumire cât de cât, acolo, cum să zic, dacă nu altceva, să mă treci la testament.

  Bătrânul recăpătă nervurile de foaie de varză pe frunte şi răguşi complet:

  — Ce testament? Eu nu fac nici un testament! N-am nimic de lăsat! Ce testament? N-am murit încă!

  — Nu trebuie să te superi, am zis şi eu aşa, ştiu eu că dumneata eşti un om bun.

  Moş Costache, îngrijorat şi aşa de prea marea consumaţie de alimente, se înfricoşase, însă nu ştia cum să scape de Paulina. Laşitatea lui înnăscută îi răpea orice iniţiativă. Privi deci cu mulţumire pe geam numai mimica unei scene pe care n-o putea auzi, şi în care se vedea cum Marina, fioroasă, dă brânci Paulinei afară din bucătărie şi o ameninţă cu făcăleţul. Menajera stătu în casă doar atât cât să-şi întărească la loc conciul, şi apoi dispăru pentru totdeauna. Felix şi Otilia râseră, moş Costache îi privea cu mina comică a unui vinovat care îşi dă seama de neghiobia lui, în schimb Stănică înflori dincolo incidentul, din toată seva imaginaţiei lui.

  — Îţi dau cuvântul meu de onoare că moş Costache are un copil cu ea, am văzut eu copilul, să nu vă miraţi dacă o să-i lase ceva avere, de hatârul progeniturii. De ce crezi c-a gonit-o Marina? A fost pusă la cale de Otilia şi de Felix, care n-au nici un interes să fie concuraţi. A bătut-o măr, am auzit chiar că s-a internat în spital.

  Otilia, aşezată pe genunchii bătrânului, îi mângâia chelia de porţelan.

  — Papa, zău, tu eşti bătrân şi n-ai nici o minte. Ce nevoie aveai s-o aduci în casă pe individa aia? Nu te îngrijim noi, nu-ţi facem toate gusturile?

  Bătrânul şedea cu o buză lăsată-n jos, în cea mai perfectă poză de căinţă.

  — Las' că am eu grijă de fe-fetiţa mea, zise el, cu gândul la speculaţiile lui fanteziste, am eu grijă.

  — Papa, nu te mai îngriji de mine, ţi-am spus, eu n-am nevoie de nimic!

  Spunând acestea, Otilia era cu desăvârşire sinceră, fiindcă uitase de banii de care vorbise Pascalopol că s-ar fi depus pe numele ei.

  Marina vârî în cap lui moş Costache că e bine să facă sfeştanie în casă pentru gonirea duhurilor rele, fiindcă de aceea se abăteau atâtea necazuri de la o vreme. Nu mai călcase popa de nu ţinea minte, ca la păgâni, în cele din urmă, ideea fu primită şi părintele veni într-o dimineaţă, însoţit de un dascăl şi de popa Ţuică. Acest popă Ţuică