intrare printr-un paravan de lemn, pentru ca apartamentul din faţă să aibă o intrare separată. Îşi făcuse socoteala că ar fi putut închiria camerele ca mobilate cu măcar patruzeci lei pe lună, luând pe an aproape două mii de lei chirie. Două mii lei înmulţit cu zece (adică cu zece ani) dădeau douăzeci de mii de lei. Pentru Otilica, gândea el, era o sumă bună, adăugându-se mai târziu şi venitul de la banii pe care i-ar fi depus la bancă. Oamenii începură lucrările, murdărind toată casa, făcură zidurile despărţitoare, dar, fie din cauza frigului, fie din aceea a materialului, pereţii rămaseră uzi, pătaţi de un fel de bube roşcate. Casa era trainică, într-adevăr, însă duşumeaua era aşezată pe grinzi de lemn, care, oricât de tari, erau slăbite de vechime. Greutatea neaşteptată aşezată în mijlocul odăii îndoi grinzile sau le făcu să roadă pragurile de moloz pe care şedeau, încât după câteva zile duşumeaua devenise concavă şi elastică, asemeni unei şele, şi aderenţa zidului cu tavanul se stricase, lăsând un interstiţiu curbat. Moş Costache se înfurie, declară pe meşteri „pu-pungaşi”. Se iviră şi conflicte băneşti, bătrânul descoperind cu indignare că i se cere mai mult decât crezuse el că prevedea învoiala. Lucrătorii plecară nemulţumiţi, înjurând, iar moş Costache decisese ca în primăvară, când o fi vreme bună, să găsească alţi meşteri mai cumsecade şi să colaboreze cu mâinile lui. Supărat de pierderea pe care socotea că o suferă prin îndepărtarea momentului comercial, bătrânul îşi munci capul să găsească aiurea o compensaţie. Otilia îl surprinse la vreme, făcând lui Felix, care asculta încurcat, nişte propuneri:

  — E-e bine să fa-facem un contract pentru un an, doi, în folosul dumitale, ca să fii sigur că nu pierzi odaia. Dacă vine altul să ţi-o ia, dând mai mult? Po-pot să-ţi dau încă o odaie, alături sau în faţă, ca să stai mai bine, mai plăteşti patruzeci de lei.

  Adevărul este că Felix plătea o pensiune scandaloasă şi ar fi putut cu câteva zeci de lei sa trăiască foarte bine oriunde, dacă nu l-ar fi reţinut slăbiciunea pentru Otilia.

  — Papa, papa, zise aceasta bătrânului, ruşinată, dar cu glas de blând reproş, din milă pentru starea lui, de ce faci lucruri de astea, papa? Îi iei atâţia bani lui Felix şi îi mai pretinzi şi contract? În loc să stea aci ca oaspetele nostru? Mi-e ruşine să vin la masă, când mă gândesc că plăteşte numai el.

  Bătrânul se arătă deocamdată plin de căinţă, curând însă se porni iar pe chibzuiri. Aflase de undeva că sunt bănci care fac asigurări pe viaţă, în favoarea moştenitorilor. Plăteşti nişte anuităţi şi, cu începere de la un anume termen, moştenitorul indicat poate ridica, în caz de deces al asiguratului, o sumă de bani. I se păru o afacere admirabilă şi se învârti prin casă de satisfacţie, la ideea combinaţiei. S-ar fi asigurat pentru o sumă oarecare, în beneficiul Otiliei, pentru viitorul căreia era sincer preocupat, şi în chipul acesta nu mai avea nevoie să-i dea nici un ban direct. Banii i-ar fi folosit să înalţe case de speculă cu apartamente mici şi ieftine, care aduc mai mult decât apartamentele mari. La bancă însă îi râse în nas fără nici o jenă:

  — La vârsta asta, asigurare?

  Bătrânul plecă mirat, neînţelegând de ce un om la vârsta lui nu se poate asigura. Atunci îi intră în cap că avea prea multe lucruri în casă şi că trebuiau vândute. Câteva izbuti să le dea pe la cumpărătorii de vechituri. Dar când un samsar ovrei veni chiar în casă, insistând să cumpere în total, apăru deodată Aglae, c-o falcă-n cer şi una pe pământ:

  — Da, ce faci aici, Costache?

  — Cum, ce fac?

  — Asta te-ntreb şi eu! Te-ai apucat să vinzi lucrurile din casă?

  — Şi ce dacă vând? Am să dau socoteală cuiva?

  — Am dat un preţ aşa de bun! Zise onctuos samsarul.

  — Ieşi afară de aici! Zbieră Aglae la ovrei, ce-i aici, hală de vechituri?

  Samsarul fugi, iar Costache se înfurie aşa de tare, încât i se vedeau vinele strânse pe frunte, ca nervurile pe o mare foaie de varză. Ţipă cu glas ascuţit, întrerupt de răguşeli, ridicol de groase:

  — N-am eu voie, în casa mea, să fac ce vreau? Ce pofteşti dumneata?

  — Poftesc că nu vreau să arunci mobile vechi, de la părinţi, la un nespălat de samsar, care ţi le ia pe nimic!

  — Şi ce te priveşte pe dumneata dacă le ia pe nimic?

  — Mă priveşte!

  — Nu te priveşte!

  — Ba mă priveşte, că sunt soră!

  — Şi dacă eşti soră, ai vreun drept să mă epi… Să mă epitropiseşti?

  — Am dreptul să te împiedic, dacă nu mai eşti în toate minţile şi faci prostii, învăţat cine ştie de cine.

  Moş Costache simţi că se sugrumă.

  — Eu prost? Eu nu sunt în toate minţile? N-am eu voie să fac ce vreau în casa mea, cu lucruşoarele mele, nu pot eu să vând ce vreau şi cui vreau? Tot am să vând, şi casă, şi lucruri, tot am să vând şi n-am să las nimic la nimeni. Mai bine le dau la un spital.

  Aglae, cam speriată de ameninţare, se îmblânzi.

  — Nu ţi-am spus că n-ai voie să vinzi, am zis că laşi să te tragă pe sfoară mizerabilii ăştia de samsari. Dacă vrei să vinzi, vinde, că eu nu te-mpiedic, dar barem să găsim nişte familii, prin vorbă, care să cumpere cu preţ mai ca lumea. Eu vreau să-ţi fac binele!

  — N-am nevoie de binele dumitale! Se împotrivi moş Costache, pe jumătate convins totuşi.

  Din aceste conflicte răsări în capul bătrânului o idee neaşteptată. Otiliei îi aşezase viitorul (aşa îşi închipuia, luând intenţia drept fapt), era încă în putere şi sănătos (cum zisese doctorul). Să rămână „toată viaţa” singur, însemna să se expună dezolării, bolii, amestecului Aglaei.