— Ei?

  — Ei, a murit azi-noapte!

  — De ce-a murit? Întrebă îngrozit bătrânul, sperând într-un accident imposibil de repetat.

  — De ce moare orice om cu constituţia lui. L-a lovit damblaua. Trăsnit, nu altceva. A stat la masă până la unsprezece noaptea cu nişte invitaţi şi, când s-a sculat, pac. Mâine îl îngroapă. Las' că mă duc eu să mai aflu câte ceva.

  Stănică se ducea într-adevăr şi venea cu alte ştiri:

  — Anul ăsta a fost nefast! Zicea el scârbit. Îi cară cu zecile, cu sutele. Tot copilaşi şi bătrâni. Toamna face rău grozav la plămâni, la cap. A murit băcanul din colţ de la care am luat untdelemn. Nici nu l-am văzut bolnav vreodată. Aşa, din senin. Nu vrei să vii să-l vezi? Nu ştiu ce Dumnezeu o fi având că s-a făcut ca un tăciune la faţă, e de nerecunoscut. Spune nevastă-sa că s-a luptat trei zile cu moartea.

  Moş Costache făcea sforţări să scape de evocările lui Stănică, dar acesta le dădea drumul cu o viteză satanică.

  Bătrânul începu să fie superstiţios şi hipocondru, să se vaiete de dureri adevărate sau închipuite. I se părea că-i pocnesc urechile, că nu mai are stomac bun, că inima i se opreşte deodată, fiindcă el n-o mai aude. Luă purgativele cele mai respingătoare, stând ore întregi cu gravitate pe recipientul destinat uşurării lui, în chiar mijlocul casei. Găsea pe cale deductivă cauzele tulburărilor şi mijloacele de îndreptare şi-şi alcătuise un meniu fantezist. Sfârşindu-i-se doctoria, nu voi s-o mai repete, sub cuvânt că doctorul nu i-a spus, dar se decise să vadă iar medicul, când, într-o noapte, visă că toate cărămizile din curte se vărsau peste el în sunetul muzicii militare.

  — Ce să mai fac, domnule doctor? Întrebă el pe medic.

  — Cum, ce să faci? Nimic! Să duci viaţă aşezată. Bătrânul povesti toate suferinţele lui. Doctorul zâmbi şi bătându-l pe umeri îl încurajă:

  — Nu e nimic. Mizerii de-ale vârstei noastre. Ca să nu le mai bagi în seamă, plimbă-te, distrează-te, întovărăşeşte-te cu oameni tineri, stai ziua, când e frumos, în aer liber, în Cişmigiu, la Şosea, cu condiţia să nu răceşti.

  Moş Costache ascultă recomandaţiile cu religiozitate, puţin nemulţumit că nu i se dăduse şi doctorii. Otilia, pusă la curent, se hotărî să distreze pe bătrân, şi aşa se întâmplă că, prin amabilitatea nedezminţită a lui Pascalopol, moş Costache şi Otilia se plimbau aproape zilnic cu trăsura, întâlnindu-se foarte adesea şi cu moşierul. Felix se adumbri iarăşi, mai cu seamă că Pascalopol, cu scopul distrării bătrânului, făgăduise să vină din nou să joace cărţi. Cu spiritul ei feminin, în care lipsa de orice prejudecăţi se alia cu superstiţia, Otilia intui că bătrânului îi trebuia o atmosferă de încredere într-un factor stabil. Intră în fosta odaie a mamei sale, unde lângă câteva icoane şedea o candelă de argint, mereu nefolosită, o curăţă, o mută în sufragerie, unde moş Costache îşi stabilise domiciliul ca să facă şi economie de combustibil, o umplu cu untdelemn şi o aprinse. Bătrânul se uită surprins la ea, nu aprobă nimic cu vorba, dar nu protestă şi într-o zi veni singur la fată şi-i spuse îngrijorat:

  — S-a stins candela, trebuie s-aprinzi candela!

  Când, prin consumarea untdelemnului, flacăra atingea stratul de apă şi începea să sfârâie, Costache se înspăimânta ca de un limbaj cu înţelesuri sinistre. Toate aceste mici mizerii psihice nu făceau din bătrân un abătut. Nu. În fundul sufletului era încredinţat că sentinţa doctorului trebuie interpretată în modul cel mai favorabil şi că un om nu poate să moară, când un medic spune că e sănătos. De altfel, n-avea nici o cunoştinţă de medicină, nici o noţiune, măcar empirică, despre boale, şi în ceea ce i se întâmplase nu vedea decât „o sfârşeală”, un efect al căldurii sau al oboselii. Îşi aducea aminte că, copil fiind, se îmbolnăvise de o boală cu călduri (nu ştia anume ce), şi se făcuse sănătos, şi-şi închipuia că acum, că a luat doctoria, este iarăşi în putere. Noţiunea mai complexă a uzurii organismului n-o înţelegea. Planurile pe care le rumega în tăcere erau din ce în ce mai vaste şi se întindeau pe zone mari de timp.

  Felix îşi căpătase în sfârşit majoratul (atunci văzuse că Aglae făcea parte din tutelă), şi acum îşi putea ridica singur veniturile capitalizate la o bancă şi realizate de un avocat care ciupea cam mult ca onorariu, fiind cel puţin onest în linii generale şi de o solicitudine încercată. Fusese trist, ca de-o izgonire, dar bătrânul se grăbise să-i arate convingerea că va sta mai departe la el, „tot cu atât”. Otilia nu se amestecase numai de ruşine, şi Felix îşi chinuise mintea, ca să se convingă că nu poate fi şi alt motiv la mijloc, până ce, leal, fata îi mărturisise:

  — Papa te speculează puţin. E o mică slăbiciune foarte urâtă a lui, de care nu pot să-l vindec, acum la bătrâneţe. Fiindcă ai rămas, acum îţi spun că-mi pare bine.

  Felix îndrăznise s-o sărute pe obraz.

  Fiindcă tutelatul de până ieri nu făcuse nici o obiecţie asupra gestiunilor trecute, care arătau toate o completă utilizare a creditelor, moş Costache se socoti proprietarul de drept şi de fapt al cuielor, grinzilor şi cărămizilor şi începu din nou să le mişte de la locul lor. Descoperi doi lucrători cam zdrenţăroşi, cu priviri cam încurcate, cu care se ascunse în odăile din faţă şi intră în lungi conferinţe arhitectonice, cu tot gerul ce se lăsase la începutul lui decembrie. Ce voia să facă? Se văzu când oamenii se puseră să care mobilele din salonul din faţă şi altă odaie alăturată şi să le grămădească într-o încăpere din aripa laterală. Moş Costache dăduse naştere unui plan economic, care consta în împărţirea prin pereţi de jumătăţi de cărămidă a două odăi din faţă, spre a le preface în patru, şi divizarea sălii de