După mari căutări prin buzunare, moş Costache scoase două piese de cinci lei, depuse una pe biroul doctorului, reţinând pe cealaltă în podul palmei şi aşteptând un gest de aprobare. Dar medicul era impenetrabil. Atunci lăsă şi piesa cealaltă şi porni mărunt pe uşă afară, fără să privească înapoi.

  Doctorul dăduse bătrânului o reţetă, şi acum acesta, după oarecare îndoieli, se hotărî s-o facă. Se lăsă în jos pe bulevard şi se opri la o farmacie, peste drum de cinematograful „Minerva”.

  „Aici trebuie să fie scump!” gândi moş Costache, după ce dădu câteva târcoale prin faţa uşii, impresionat de dulapurile baroce şi bocalele de porţelan. Merse mai jos, unde întâlni o drogherie. Socotind că drogheria vinde mai ieftin, intră înăuntru. Droghistul regretă. I-ar fi făcut una mai simplă, cu prafuri, dar aci era un lichid de băut, pentru care n-avea toate elementele. Moş Costache o luă pe Calea Victoriei, înspre Poştă, în Lipscani ştia o farmacie. Intră, dădu reţeta şi fu invitat să aştepte. Farmacistul puse tocmai mâna pe flacon când bătrânul, înspăimântat, întrebă:

  — Vreau să ştiu întâi cât costă.

  Farmacistul îl privi puţin cam mirat, căută într-un repertoriu, făcu o mică socoteală şi declară că doctoria asta costă doi lei şi cincizeci de bani.

  — E-e-e prea scump! Mai ieftin nu se poate?

  — Nu se poate, ce vorbă e asta? Dumneata nu ştii că aici preţurile sunt fixe?

  — Aşa? Atunci, se răzgândi moş Costache, n-o mai fac. Farmacistul îi aruncă reţeta şi se îndreptă spre alt client.

  Bătrânul merse încet până în strada Sfinţii Apostoli, unde era o altă farmacie. Acolo întrebă pur şi simplu:

  — Cât ar costa să-mi faci reţeta asta?

  — Doi franci şi optzeci! Răspunse farmacista, după oarecare contemplare a foiţei.

  Moş Costache luă reţeta, ieşi în stradă, stătu pe gânduri, apoi, încet-încet, se întoarse din nou în Lipscani, la întâiul farmacist şi comandă doctoria. Economisise treizeci de bani. La întoarcere, observă lumina în mica bisericuţă de lângă Societatea de tir şi, obosit, găsi cu cale să intre înăuntru. Câteva babe dădeau acatiste şi se închinau lung pe la icoane, sărutându-le zgomotos. Un dascăl moţăia într-o strană, scoţând pe nas litanii fără sfârşit. Moş Costache, fascinat de sclipirea altarului şi de îngânatul cântăreţului, se simţi pătruns de evlavii şi începu să se închine larg, cu mâna dreaptă, în vreme ce cu stânga îşi pipăia locul banilor. Se gândi că Dumnezeu nu se putea să nu-l vază pe el, care se gândea la viitorul Otiliei şi-i făgăduise atâţia bani, şi mai ales n-avea să-ngăduie ca el să moară înainte ca Otilia să aibă un rost, fiindcă mai bună decât banii e tot ocrotirea părintească. De pildă, un om cu o experienţă, ca el, ar fi depus suma la o bancă şi ar fi pregătit Otiliei, cu vremea, din dobândă, un adevărat nou capital, fără să se atingă de fond. Nu s-ar fi supărat niciunul, nici Aglae, căreia i-ar fi rămas capitalul, nici Otilia, care s-ar fi folosit de el. Moş Costache ieşi uşurat din biserică, după ce se închină cu evlavie, mergând de-a-ndăra-telea, şi se simţi cu duioşie bun. O babă îmbrobodită până peste gură întinse mâna văietându-se:

  — Fă-ţi milă şi pomană, să-ţi ajute Sfânta Vinere de azi şi Maica Domnului!

  Bătrânul vârî mâna în buzunar, scoţând câteva monede, însă văzând că n-are decât piese de zece şi douăzeci de bani şi deloc de cinci bani, afară de o para, ruşinându-se să dea paraua, zise:

  — Crede, babo, n-am mărunte!

  — Eh, zise baba agresiv, n-ai, dumneata, boierule, să n-ai! Dacă n-aveţi dumneavoastră, boierii, cine să aibă, eu? D-aia nu v-ascultă Dumnezeu.

  Înspăimântat, mai mult de ideea că cerşetoarea ar fi putut să ştie că are parale la el, îi dădu zece bani, pe care baba îi luă nemulţumită şi bodogănind un „bogdaproste” mai mult dispreţuitor.

  Moş Costache predă în taină doctoria Otiliei, rugând-o să i-o dea regulat, după cum scrie în reţetă. Pretinse că era trebuitor să ţină dietă şi consultă pe Felix, punând mereu întrebări explicative, ce se înţelegea prin dietă. Se făcu chiar ceva mai înţelegător în privinţa cheltuielilor şi oferi pentru masă o sumă mai rezonabilă. Îşi făcu o voluptate de a întreba în toate chestiunile privind sănătatea pe Felix şi pe Otilia, aştepta ca fata să-i întindă linguriţa la gură şi râdea de plăcere când aceasta îl îmbrăţişa. Totuşi, bătrânul punea pe recomandaţiile medicului un preţ abuziv. După fiecare doză de doctorie aştepta optimist, închipuindu-şi că ea avea să-şi facă un efect brusc, să-i dea o tărie nemaiavută. Lacom din fire, înţelegea regimul ca un medicament. Mânca legume, dar multe, până la îndopare, crezând că ele au o putere curativă. Felix încercă să-i explice că dieta îi era recomandată spre a odihni organismul şi că, la vârsta lui, nu mai avea nevoie de atâtea alimente. Bătrânul se încăpăţână. Auzise bine pe doctor când îi spusese că sunt „bune” pentru el legumele, zarzavaturile. Dacă erau bune, trebuia sa mănânce cât mai mult, „ca să-şi facă efectul”. Efectul fu că moş Costache începu să se îngraşe. Stănică îl aprobă în totul în aceasta interpretare:

  — Mănâncă, unchiule, dacă ţi-a spus doctorul, ştie el ce ştie. Poftă de mâncare să ai, asta e totul. Uite, eu n-am!

  — De-de ce n-ai? Întrebă moş Costache, interesat de toate chestiunile de sănătate.

  — De ce n-am? Izbucni Stănică. N-am poftă de mâncare, fiindcă n-am poftă de viaţă! La ce să trăiesc, pentru cine să trăiesc? Rostul omului e să aibă o familie, să aibă copii în care să retrăieşti, care să-ţi ducă mai departe numele. Dumnezeu mă pedepseşte, mă osândeşte la sterilitate sau poate îmi deschide ochii şi-mi zice: „Stănică, fii brav, nu te lăsa răpus de sentimentalisme, gândeşte matur.” O să mă gândesc până am s-o fac într-un fel.

  Stănică întreţinea pe bătrân într-o continuă teroare, împărtăşindu-i decesuri:

  — Moş Costache, nu ştii una? Colonelul, colonelul Constanti-nescu, cel din