se înfăţişa moartea lui moş Costache: ca un furt total agravat cu paralizie integrală şi eternă. O mai mare pedeapsă decât să vezi asta şi să nu poţi face nimic nu i se părea că poate fi. Noaptea visa că vrea să fugă, dar e ţinut în loc de noroaie vâscoase sau de o stranie înţepenire a membrelor inferioare, ori visa că se ceartă cu Aglae şi cu copiii ei. Visa că hoţi îi legau picioarele cu frânghie, că pica de sus cu capul în jos. Mai des visa gândaci mulţi, mari şi negri. Când se culca după-amiază, vedea mereu un dric cu mulţi cai trecând peste el.

  Deşi la începutul lui noiembrie vremea se strică, şi ploi mărunte, fumegoase întristară oraşul, moş Costache, devenit tare din frică, îşi puse în gând să iasă din casă. Pentru asta avea nevoie de precauţii mari, ca nimeni să nu-i fure banii. Găsi într-un dulap un fel de pânză tare, cam ca aceea din care se face foaia de cort şi o dădu Otiliei să-i facă în săculeţ bine cusut cu un cordon la gură. Tot Otiliei îi dădu însărcinarea de a-i face în spatele pantalonilor un buzunar interior închis cu trei nasturi. Lucrul Otiliei era foarte satisfăcător, însă spre mai multă siguranţă bătrânul mai trase o cusătură cu sibiaş, străbătând chiar stofa. În pungă răsturnă mărunţişul de argint pe care-l ţinea de obicei în casă, în cutia de tinichea, pentru nevoile zilnice, iar în buzunar îndesă pachetele cu hârtii. Ca nu cumva să se desfacă nasturii, prinse deschizătura de sus a buzunarului şi cu două ace de siguranţă, iar peste mijloc se legă cu o curea lată (nu purta niciodată bretele). Aşa ieşi în oraş de mai multe ori moş Costache. Seara, însă, îşi punea săculeţul sub pernă şi pantalonii sub saltea. Văzând că bătrânul pleacă de acasă, Stănică se hotărî să-l pândească, mai mult din curiozitate decât din vreun interes, şi avu norocul să prindă momentul când bătrânul ieşea din casă. Deşi erau orele cinci, afară era întuneric, şi ceaţa udă împiedica vederea la distanţe mari. Învelit într-un palton gros şi verzui de vechime, păşind mărunt, bătrânul mergea cu capul în jos, privind când la dreapta, când la stânga. O luă spre Sfinţii Apostoli, apoi ieşi la pod, stătu puţin la îndoială. („Te pomeneşti, ghiujul, îşi zise urmăritorul, că merge după aventuri erotice!”) O luă pe Calea Victoriei înspre Poştă. („Se duce la o bancă, l-am prins”, gândi Stănică.) Apoi urcă pe bulevard în sus, trecu la statuia lui Brătianu şi se opri în faţa unei case cu etaj, peste drum de Ministerul de Domenii şi Agricultură, privind ceva pe zid. (, Ce dracu caută ăsta?

  — Se miră Stănică, te pomeneşti că are vreun avocat!„) După oarecare ezitare, bătrânul dispăru înăuntru. Stănică se apropie iute de casă şi văzu că pe zid se află firma unui doctor. („Ei, comedie!„) Fără a mai sta la îndoială, se urcă hoţeşte pe scări şi ajunse la vreme, spre a vedea că bătrânul intrase chiar în apartamentul doctorului şi nu în altă parte. („îmi pun capul că are o boală ascunsă, din tinereţe, şi se tratează!”) încântat de descoperire, Stănică nu mai aşteptă ieşirea bătrânului şi se-ntoarse repede cu tramvaiul acasă, adică la Aglae.

  — Nu ştiţi unde se duce moş Costache? Întrebă el, aţâţător.

  — Unde?

  — La doctor! Să ştiţi că are o racilă secretă!

  — N-are nimic, îl asigură Aglae, îl cunosc eu bine. Toată viaţa a fost sănătos. A devenit grijuliu!

  Bănuiala Aglaei era cea adevărată. Începând să iubească viaţa, bătrânul voia să ştie bine ce boală are, şi fiindcă avea impresia că doctorii aduşi în casă îl minţeau, îşi puse în gând să consulte el un neprevenit. În acelaşi scop întrebase pe Felix ce doctor e mai bun şi mai ieftin. Doctorul la care intră plăcu bătrânului. Avea mina serioasă, uşor încruntată, a unui om de cincizeci de ani, vorbea puţin şi grav, dar cu multă politeţe şi chiar bunătate.

  — De ce suferi dumneata? Întrebă el pe moş Costache.

  — Nu-nu sufăr de nimic. V-r-r-reau să ştiu, fiind în vârstă, dacă sunt sănătos şi ce trebuie să fac ca să nu mă îmbolnăvesc.

  — Foarte frumos. Sunteţi prudent. Vă rog, dezbrăcaţi-vă. Doctorul examină atent pe moş Costache, dar fără amănunţimi exagerate. Făcu o auscultaţie sumară, palpă şi percută ficatul, ascultă inima şi zise:

  — N-aveţi nimic la examenul somatic, şi după toate aparenţele sunteţi un om sănătos. Doar un tonus mai accentuat al inimii.

  — Va să zică, n-am nimic? Vru să se asigure mai bine bătrânul.

  — Ai vârsta, râse doctorul, care e şi ea o boală! Dar dă-mi voie, adăugă el, privind în ochi pe bătrân, n-ai avut nici un accident, aşa, vreo pierdere de cunoştinţă, dureri mari în ţeastă?

  Prins în uşa întrebării, bătrânul mărturisi:

  — Ba-ba a-am căzut jos de aprindere la cap!

  — Ei, vezi? Să nu se mai întâmple! Trebuie să ţii dietă, să nu fumezi, să nu bei alcooluri, să duci un regim descongestionant. Am să-ţi dau o reţetă, dar să ştii că totul depinde în primul rând de regim. De altfel, de acum încolo evită supărările, distrează-te calm, fără iritaţii. Ai vreo avere?

  — A-a-am ceva… Puţin. Cât îmi trebuie am! Se bâlbâi moş Costache, punând instinctiv mâna în buzunarul pantalonilor.

  — Cu atât mai bine!

  — Şi… Şi n-am nimic? Mai întrebă moş Costache.

  — Nimic, domnul meu, zise blând doctorul, decât un organism care trebuie menajat. Eu însumi, dacă aş comite o imprudenţă, aş fi primejduit să fac o congestie. Deci măsură, ca să te foloseşti şi mai departe de fizicul dumitale rezistent.

  — Şi… Să fumez n-am voie?

  — Nu!

  Bătrânul îşi strânse bine haina la piept şi merse spre uşă, urmărit de ochii calmi ai medicului. Acolo îşi aduse aminte că trebuie să plătească. Felix îi spusese că doctorul ia douăzeci de lei.