la gunoi. Cum adică, puiul de găină pe care-l mâncaşi să n-aibă şi el suflet, iar dumneata, mamă-soacră, să te duci în rai? Ori supravieţuim toţi, de la râmă până la om, ori nu e nimic. Dar vă spun eu, pe onoarea mea, că Dumnezeu are alte treburi decât să păzească sufletul dumitale. Să-ţi spună amicul (Stănică arătă pe Felix) ce e omul. Pe mine, când eram student, m-a dus un prieten medicinist la morga unui spital. Ce să vezi dumneata? Într-un fel de magherniţă cu geamuri mari erau vreo câteva mese de brad cu scândura subţire, puţin îndoită şi cu o gaură la partea din mijloc, iar dedesubt o găleată. Un om cosea repede cu o undrea pieptul şi pântecele unui mort. Maţele erau violete ca nişte găitane bine împăturite, iar coastele erau date frumuşel de o parte şi de alta şi aveau seu pe dedesubt. Pe urmă am văzut cu ochii mei cum îl aruncau în camion. Unul îl ţinea de cap, altul de picioare, îl legăna puţin pentru ca să-i dea vânt şi îl arunca deasupra, ca la abator. Asta e omul. Sufletul? Unde e sufletul? În cap? În piept? În picior? În ce e sufletul?

  — Mai las-o, Stănică, cu prostiile tale! Îl mustră Olimpia, făcând un semn cu ochiul că asta face rău bătrânului.

  Încăpăţânat, Stănică izbucni cu flacără mai mare, ca un foc stropit cu gaz.

  — Să-ţi spun eu unde te duci după moarte, c-am fost când dezgropa un mort să-l pună în loc de veci. Ia, nişte oase acolo pline de pământ şi părul, că părul rezistă.

  Moş Costache, înspăimântat, îşi trecu mâna peste cap, dar, neîntâlnind nici un fir de păr, respiră uşurat, ca şi când ar fi fost scăpat de moarte.

  Stănică nu stătu mult pe poziţia de esprit fort şi trecu la extrema opusă, când fu singur cu bătrânul. Era limpede că, inconştient, trădându-şi preocupări lăuntrice, ori intenţionat căuta să-i vorbească bătrânului numai de moarte.

  — Iubite moşule, are şi religia rostul ei, că doar n-ar fi luptat pentru ea atâţia oameni superiori. Deunăzi am vorbit şi eu aşa, ca să-i fac sânge rău soacră-mei, dar, în fond, să-ţi spun drept: cred. Am văzut oameni de ştiinţă, savanţi, care merg la biserică. Aşa să ştii: religia şi ştiinţa merg mână în mână, şi amândouă descoperă cu mijloacele lor, credinţa şi raţiunea, puterea lui Dumnezeu. De când a murit Relişor, am meditat adânc, mi-am scrutat sufletul şi am zis: naţia noastră s-a apărat cu credinţa de turci, de tătari şi de toţi duşmanii. Românul e creştin ortodox. Eu sunt român, deci mă rog lui Dumnezeu. Şi apoi ştii ceva? Există forţe misterioase, domnule, pe care nu le poate pătrunde nici cel mai mare savant! Parcă ce suntem noi faţă de atotputernicia lui Dumnezeu? Vax! Am văzut oameni cu piciorul în groapă pe care-i condamnau toţi doctorii mari şi au scăpat cu slujbă bisericească. Mă bat cu pumnul în piept că n-am făcut maslu pentru îngeraşul meu. Ce vrei, domnule, cel mai mare intelectual, şi e înfrânt de misterul universului şi se întoarce la înţelepciunea poporului. În adâncul sufletului meu am fost totdeauna creştin ortodox, dar de-aici încolo devin practicant: am să postesc, să ţin tradiţia, să dau exemplu eu ca intelectual, ca om luminat ce sunt, noilor generaţii. Asculţi, unchiule? Îţi comunic ceva confidenţial. Mi-a spus un preot bătrân, om învăţat, om sfânt, că nimic nu întăreşte sufletul mai mult decât confesiunea. Mister mare, dar aşa e, şi eu pot să-ţi dau şi raţiunea ştiinţifică. He, hei, Stănică e profund, degeaba încercaţi dumneavoastră să-l luaţi peste picior. Vrei să-ţi spun raţiunea ştiinţifică? Orice om are conştiinţă morală, căci asta ne deosebeşte de animale, care ne apasă, oricât am căuta să facem noi pe pezevenghii. Bunăoară, am avere şi am lăsat pe altul să sufere, atunci conştiinţa mă munceşte fără voia mea şi-mi intoxică sângele. Dacă însă spun duhovnicului: preasfinte, am făcut pe cutare să sufere, sunt un păcătos, se descarcă conştiinţa, se purifică sângele, pe legea mea! D-aia trăiesc babele atâta. Apoi mi-a mai spus părintele şi altele, şi în adevăr că are dreptate: omul strânge până la o vreme, dar apoi nu mai are nici un sens să adune. Ce-o să mai trăieşti? Să zic cincisprezece-douăzeci de ani („ca mâine te-ngrop”, gândi Stănică în sine). Copii n-ai, purcel n-ai, căţel n-ai! Aruncă, domnule, banii în dreapta şi-n stânga, petrece, fă-ţi poftele, căci şi asta e creştinesc, fiindcă trăieşte un negustor român după dumneata şi te binecuvântează. De altfel e şi o lege economică: bogăţia înseamnă circulaţie. Intră în circulaţie, domnule. Adică ce urmăreşti dumneata, hai? Ca după o viaţă de economii, ca după o existenţă călugărească să vie soacră-mea să-ţi ia tot şi să petreacă cu averea dumitale? Evident, e sora dumitale, dar ea a avut partea ei, şi dumneata ai avut-o pe a dumitale. Fiecare a avut talantul lui, cum zice la Sfânta Scriptură. Dumneata ai fost om muncitor, de ispravă, ai sporit talantul, deci e meritul dumitale. O să vie Titi să se răstoarne picior peste picior în fotoliurile dumitale şi-o să mănânce cu femeile ce-ai strâns o viaţă întreagă prin muncă cinstită. Aşa e viaţa.

  Bătrânul înţelegea foarte bine manevrele, şi ale Aglaei, şi ale lui Stănică şi nu se lăsa intimidat sub raportul pecuniar.

  Veşnica amintire a morţii însă începuse să-l înfricoşeze. O dată cu limpezimea creierului, dispăruse euforia şi se încuibase spaima. Nu se gândise niciodată la moarte, nu mersese la biserică, n-avusese nici o convingere nici într-un fel, nici într-altul, deoarece sufletul tot îi fusese absorbit în realitatea existenţei. Moş Costache credea în adevărul cărămizilor din curte, al tutunului, al banilor din pachet şi nu-şi putea închipui nici raiul fără aceste elemente. Frica lui era obscură, instinctivă şi era însoţită mai ales de ipoteza halucinantă că s-ar putea să vină o clipă în care toţi să-l jupoaie, să-i ia totul, să-l scoată din casă, în vreme ce el vede şi nu se poate mişca. Astfel