— Să nu slăbiţi din ochi nici o clipă casa de dincolo. Unul să stea tot prin curte pe lângă gard, că doar e cald ca şi vara, şi altul să se ducă din când în când pe dincolo, să întrebe pe Costache cum îi mai este, dacă vrea ceva. Să băgaţi de seamă să nu ia nimeni nimic din casă, să nu iasă nici c-un pacheţel. Să mă chemaţi pe mine numaidecât. Bine ar fi să-l trageţi de limbă pe Costache, dar fin, dacă a făcut sau nu testament.

  Titi, incapabil de subtilităţi, se mulţumi să se plimbe prin curtea vecină, făcându-se că ia schiţe sau să privească pe pereţii din odăi ca să copieze în acuarelă un tablou ori o fotografie. Bătrânul nu-i dădu însă voie să stea decât lângă el în sufragerie, trimiţându-l cu Felix să aleagă şi să se înapoieze. Într-o zi, plictisit, îl puse să-i povestească ce-a văzut la cinematograf, unde el nu fusese niciodată. Titi, narator din plăcere, începu:

  — Întâi arată un puţ cu roată, pe urmă vine o fată cu o găleată mare, apoi apar doi bătrâni, un moş şi o babă care vorbesc între ei, pe urmă arată cum trage fata găleata după ea, baba se răsteşte la ea şi moşul o loveşte cu un bici, apoi arată pe fată închisă într-o odaie goală, mâncând un codru de pâine, apoi e noapte şi fata deschide geamul.

  — Ce-i asta, ce înseamnă asta? Întrebă iritat moş Costache. Aşa e la cinematograf?

  — Aşa e! Răspunse naiv Titi.

  — Dacă e aşa, e urât! Constată bătrânul şi nu vru să mai asculte.

  Bătrânul nu bănuia că Titi nu înţelegea afabulaţia filmelor şi le confunda cu o succesiune de imagini, a căror sinteză nu era în stare s-o facă, fiindcă nu pricepea nici inscripţiile în franţuzeşte. Când filmul îi plăcea mai mult, atunci Titi îşi procura un program cu desene sau fotografii de actori din colecţia Pathe-Freres şi le copia în pastel sau în acuarelă.

  Olimpia nu ştiu să vorbească bătrânului decât de Aglae, Aurica şi ceilalţi care „ţin foarte mult, unchiule, la dumneata”, ceea ce nu provocă din partea lui moş Costache decât nişte mormăituri incredule. Aurica îi vorbi de tragedia fetelor fără noroc şi-i povesti întâmplarea unei fete „nici frumoasă, nici deşteaptă, căreia un unchi bogat i-a făcut zestre, înlesnindu-i măritişul. Moş Costache tuşi violent şi supse ţigara, dar nu-şi dădu nici o opinie asupra datoriei unchilor. Aglae înţelese că marea chestiune trebuia dezbătută direct între ea şi bătrân, şi într-o zi se aşeză gravă ca un judecător în faţa lui şi-i făcu această predică:

  — Costache, trebuie să-ţi vorbesc ca soră, fiindcă văd că tu nu eşti prevăzător. De acum încolo suntem în vârstă, şi mult nu mai avem de aşteptat. Este şi viaţă şi moarte. Ce speranţă să mai am eu: ca mâine sapa şi lopata (bătrânul se făcu palid). Omul cu cap îşi pune lucrurile în regulă, se mai îngrijeşte şi de suflet. Doamne fereşte, vine o moarte, ai văzut cum ai căzut jos…

  — La-la-lasă-mă-n pace, lasă-mă-n pace, strigă sugrumat bătrânul către imposibila Aglae.

  — Ce să te las în pace, spun ce-i adevărat! Dacă mori, nu ştie omul unde să caute banii să-ţi facă cele creştineşti. Oamenii bătrâni mai merg pe la biserică, se mai spovedesc, îşi pun bani de înmormântare deoparte, haine curate…

  — La-la-lasă-mă-n pace, că n-am murit! Pleacă de aici, că n-am murit! Strigă, din nou livid, Costache.

  — Degeaba te superi, ca soră sunt datoare să-ţi spun ce-i bine. Tu ai avere, ai case, ai bani. Eu sunt soră şi nu ştiu de loc de rosturile tale. Unde-s actele tale de proprietate, unde ai pus banii luaţi din vânzare, ce avere ai, ce datorii, toate astea nu le ştiu. Poate şi un străin să-ţi ia tot, şi eu ca soră nu pot să zic nici pis, fiindcă n-am cunoştinţă de nimic. Gândeşte-te că ai nepoţi, e Titi care trebuie întreţinut până-şi face un rost, iar Aurica nemăritată, Olimpia şi ea stă ca vai de lume. Eu de unde să le dau, că ştii ce am. Pensia lui cela, pe care nu vreau să-l numesc? Fleac. Datoria ta e să laşi tot familiei tale, să-i dai numai acolo două-trei mii de lei şi fetei ăleia, să aibă şi ea un ban până şi-o găsi un rost, că doar e fată mare. Nu eşti dator tu să ai grijă de o fată care nu e a ta. Nici nu-mi trece prin gând că ai să faci altfel, însă pentru asta trebuie să faci o regulă, să-mi spui toate socotelile tale, să ştiu de unde să le iau, la un caz de nevoie. Nu trebuie să te sperie asta, fiindcă nu moare nimeni dacă pune ordine în afacerile lui. Dimpotrivă, am văzut oameni care s-au împărtăşit, şi-au făcut testamentul, şi pe urmă au trăit ani de zile. Ascultă, Costache, spune-mi mie, ai făcut vreun testament, ceva, ori te-ai gândit să-l faci?

  — Treaba mea dacă l-am făcut sau nu, zise supărat moş Costache.

  Încercările de felul acesta rămânând infructuoase, Aglae se mulţumi, din prudenţă, să amintească lui Costache că e foarte bine pentru un bătrân „să-şi vadă de suflet din când în când”.

  — Vax, suflet! Zise Stănică, faţă de toţi ai familiei, strânşi în jurul canapelei lui moş Costache în ziua de Sfântul Dumitru. Prostii, prejudecăţi, ca să se îndoape popa cu băncuţe. Fugiţi de-aici. Azi suntem în secolul progresului, al luminii, râde de astea şi copilul din albie.

  Aglae se închină, în semn de protest, iar Olimpia se arătă vădit scandalizată, fară să fie în stare să spună vreun argument. Moş Costache, morfolind ţigara în dinţi, era atent şi încruntat.

  — Ce e aia suflet, întrebă Stănică cu ironie victorioasă, spuneţi-mi ce e aia suflet? Sufletul e suflul, adică suflarea, respiraţia, anima, cum zic latinii; sufli? Ai suflet! Nu mai sufli? Te-am dus