d-ra Otilia Mărculescu de existenţa la Banca dV. A creditului de 100.000 lei şi să-i plătiţi procente sau chiar să-i înapoiaţi depozitul care îi aparţine în deplină proprietate, ca fiind făcut din sume numai încredinţate mie, care însă îi aparţin de drept.

  Cu deosebită stimă, Leonida Pascalopol”

  Pascalopol făcu alt plic, sună feciorul, îi dădu întâia scrisoare s-o ducă la bancă şi-i ordonă să cheme pentru a doua zi pe avocat. Apoi îşi luă flautul, se aşeză turceşte pe sofa, sub candelă, şi cântă cu mai multă râvnă Menuetul lui Mozart.

  O zi, două după aceasta, moşierul trecea din nou pe la bătrân şi-l ruga s-o lase pe Otilia să se plimbe cu el la şosea, ca s-o distreze puţin, după atâta îngrijorare. Mai mult în glumă, Pascalopol întrebă pe moş Costache:

  — Hei, când mă chemi să-mi dai zestrea Otiliei?

  — Te chem, te chem, zise Costache, cu ochii în jos, răsucind ţigări.

  — Măi, Costache, glumi Pascalopol, ţie ţi-e frică să scoţi banii din mână. Tu n-ai auzit că oamenii care-şi fac coşciugul din viaţă sau mormânt de veci nu mor curând? Scapă-te de o grijă, trăieşte şi tu ca un tânăr!

  — Dau, dau, bombăni bătrânul, ce-i al ei e pus deoparte!

  — Asta aşa e, zise Pascalopol, gândindu-se la contul de la bancă.

  Costache zâmbi satisfăcut, crezând că e vorba de pachetul de sub saltea.

  În trăsură, moşierul luă o mână a Otiliei între mâinile sale şi-i vorbi aşa, semiglumeţ, semiserios:

  — Am să-ţi fac o comunicare, cu totul confidenţială, cu condiţiunea să-mi făgăduieşti că nu vei spune nimic nimănui. Costache e un om de ispravă, cum m-aşteptam, şi a făgăduit să-ţi pună la o bancă, prin intermediul meu, o sumă de bani mai mult decât bunicică. De case n-ai nevoie, de surpături de celea. În chipul acesta nu te cerţi cu cocoana Aglae şi nimeni nu face nici o opoziţie, neştiind de existenţa banilor. Mi-a făgăduit, îţi zic, dar ştii cât e de greoi Costache, deşi are inimă bună. Totuşi am smuls un acont bun, încă o dată te rog să nu-i spui nimic lui, nici nimănui, altfel strici totul, am căpătat de la el o sută de mii de lei, cu însărcinarea de a-i pune la o bancă pe numele dumitale. Nu te vei folosi de ei, deocamdată, fiindcă dacă vede lumea că ai bani, intră numaidecât la bănuieli şi-i bate capul lui Costache să nu-ţi mai dea nimic. Dar îi vei folosi exact în momentul când îţi va lipsi sprijinul altora. Eşti deci o fată independentă, cu zestre deloc neglijabilă. Ce nu poţi cumpăra cu o sută de mii de lei? O moşie straşnică. Acum pot să-ţi fac curte ca orice pretendent, adăugă Pascalopol, galant, sărutându-i mâna şi pe o parte şi pe alta. Acum eşti o partidă bună. Dacă nu mă vrei ca pretendent, rămân bunul prieten al dumitale de totdeauna cu care nu te sfieşti să faci escapade. Poţi fi pupila mea, putem să ne aventurăm în lume, cum am mai făcut. Nu mi-ai datora nimic, fiindcă ai avea atâţia bani câţi trebuiesc pentru întreţinerea graţioasei dumitale persoane. Eşti mulţumită?

  — Bietul papa, zise Otilia, înduioşată, ştiam eu că el e un om bun! Nu-mi trebuie nici un ban, dar îmi pare bine că se gândeşte la mine. Deseară am să-i cânt la pian!

  Acasă, Felix şedea cu capul în palme, la masă, în faţa caietului, în care scrisese, preocupat ca şi Pascalopol de problema Otiliei, următoarele rânduri: „Am jignit-o pe Otilia, vorbindu-i mereu de protecţie şi de bani. Nu trebuie să fiu aşa de orgolios de averea mea, pe care n-am meritat-o, şi să scot ochii lumii cu ea. Trebuie să mă port modest, discret, spre a nu scoate în evidenţă situaţia critică a Otiliei. Trebuie să-i spun adevărul, că am nevoie de prezenţa ei.”

  — Nu ştiu ce-am să mă fac cu Costache ăsta, zicea Aglae la masă, unde erau adunaţi toţi ai ei, inclusiv Stănică, niciodată n-am fost supărată ca acum. Moare, Doamne fereşte, mâine-poimâine, căci la altceva nu te poţi aştepta când un om a căzut o dată lovit de dambla, şi eu nu ştiu deloc cum stau lucrurile lui. El a vândut localul lui Iorgu, ce-a făcut cu banii? Unde-i ţine? Dacă i-a pus la vreo bancă, cine-o ştie? Ori îi ţine în casă şi-i fură cineva, în zăpăceală. Pe Marina nu pun eu temei, e în stare să şi fure, am mai prins-o eu. Te făceai tare şi mare, domnule, zise Aglae către Stănică, că afli toate, şi văd că n-ai făcut nici o ispravă.

  — Recunosc, spuse Stănică, modest ca niciodată, n-am putut să aflu nimic.

  — Pe urmă, aş vrea să ştiu şi eu, a făcut vreun testament, n-a făcut?! De unde să-l iau eu testamentul, dacă el nu spune nimic? Dacă nu-l găsesc sau i-l fură cineva?

  — Atunci dumneata, mamă-soacră, zise Stănică, fiind unică moştenitoare de drept, iei tot, vreau să zic tot ce se vede.

  — Lasă-mă în pace, se răsti Aglae, ca şi când Stănică era vinovat de lipsa testamentului, iau casa, că nu-mi închipui c-o să aibă neobrăzarea s-o lase pe mâini străine, dar banii, bănişorii pe care i-a cules el vânzând bunătate de acareturi, cine-i ia?

  — Îi ia Otilica! Declară Stănică, imperturbabil şi cu diminutiv intenţionat.

  — Ba te rog să laşi gluma, e în joc viitorul, viitorul copiilor şi al Olimpiei dumitale. Dacă ai fi mai conştient, n-ai face haz.

  — Eu nu sunt conştient? Observă cu umor Stănică. Îmi pare rău! Eu păzesc zi şi noapte, dar nu pot să fac imposibilul în definitiv, am şi eu puţină jenă, sunt uman, ce vrei, nu pot să mă duc să-i vorbesc bătrânului de testament şi de moştenire. E ca şi cum l-aş întreba cum vrea să-i fie coşciugul.

  Aglae nu se lăsă de loc impresionată de parada umanitară a lui Stănică şi