— Atunci?

  Moş Costache medită câtăva vreme, sugând din ţigară, apoi păru convins:

  — Am să ţi-i dau, mai târziu, să-i mai număr o dată, să-mi fac bine socotelile, dar ţi-i dau mâine, poimâine, când mai treci pe aici. Îi ştii unde sunt, aici sub saltea. Acum mă simt bine, sunt sănătos, poate găsesc salahori, să fac şi casă cum ştiu eu.

  Bătrânul îşi legă din nou hârtiile în jurnale şi sfori şi depuse pachetele sub saltea, cu ajutorul lui Pascalopol, care, după puţină vreme, nemaiavând nici un rost, dădu să plece. Când deschise uşa se izbi, piept în piept, cu Stănică. Moş Costache izbucni:

  — Ce tot pândeşti dumneata pe la uşi, n-am nevoie de spioni în casă la mine, fiecare să stea la casa lui, ce, poate crezi că am bani în casă?

  Stănică făcu un gest jignit, privind cu înţeles spre Pascalopol:

  — Vezi cum eşti dumneata, iubite unchiule, fiindcă pot să-ţi spun, îmi eşti ca un adevărat unchi, am slăbiciunea asta. Adineauri picai, dar tocmai adineauri, să văd ce mai faci, doar oameni suntem, nu sălbatici. Însă vezi, eu nu mă supăr, dimpotrivă. Vioiciunea dumitale e semn de sănătate. Jos doctorii idioţi! Dă-te jos din pat mai bine, să mergem la plimbare, să-ţi pui oasele-n mişcare, să bei un pahar de vin bun. Dar poate nu te înlesneşti, n-ai bani în casă, se-ntâmplă, te-mprumut eu, cu toată sărăcia mea, îţi fac eu rost, doar dumneata eşti cel mai solvabil om de pe lume.

  La aceste cuvinte, aprehensiunea zugrăvită pe faţa bătrânului se şterse în bună parte.

  — Când mi-o trebui, o să-ţi cer, se văietă el, că n-am bani în casă decât ce-a fost în cutie, o să-ţi cer eu, dacă n-oi putea să merg în oraş.

  În loc să răspundă, Stănică se-ntoarse spre Pascalopol şi zise:

  — Domnule, ce toamnă superbă, altădată pe vremea asta ningea. Totul se schimbă, până şi clima!

  Dar moşierul făcu un semn de adio, cu bastonul, şi ieşi pe uşă.

  În trăsură, Pascalopol medită îndelung, cu bărbia rezemată în mânerul de argint al bastonului, care înfăţişa capul unui ogar. Purtarea bătrânului era ca întotdeauna generoasă, sentimentală, însă plină de întortochieri avariţioase, în latura materială. Se putea foarte bine întâmpla ca Costache să moară înainte de a se fi decis să facă o situaţie fetei. El, Pascalopol, ţinea la Otilia până la sacrificiu şi se bucura de afecţiunea neanalizată, dar sigură, a ei. Ar fi vrut-o soţie, ar fi vrut-o fiică sau ceva între aceste două ipostaze, care să-i asigure dreptul de a o păstra. Prin capul lui Pascalopol trecea chiar şi extravaganta idee a unei căsătorii numai de formă, protectoare, cu toate libertăţile pentru Otilia. Ar fi putut cel puţin ieşi la braţ o dată pe săptămână cu o fată aşa de graţioasă. Însă cum ar fi fost cu putinţă acum, în împrejurarea că bătrânul ar fi murit, să se ocupe de Otilia, fără jenă din partea acesteia şi fără bârfeală din partea altora? Dacă moş Costache nu-i lasă nimic fetei, el, Pascalopol, nu putea s-o ocrotească şi s-o întreţină ca pe fiica lui, nu putea să-i facă nici măcar acele capricii pe care i le satisfăcuse în calitate de vechi prieten al casei, fiindcă Otilia ar fi simţit caritatea şi ar fi voit să trăiască prin propriile mijloace. S-o ceară în căsătorie, ar fi fost un mijloc nedelicat. Poate că Otilia, exasperată, iubitoare de lux, ar fi primit, în cele din urmă, dar mereu cu sentimentul constrângerii. El, Pascalopol, nu şi-ar fi putut da seama atunci dacă Otilia îl iubea cu adevărat, sau numai accepta asistenţa lui acoperită. Numai liberă, având o zestre a ei, prietenia sau iubirea fetei era mângâietoare. Atunci o putea chema oricând în casa lui, ca şi în vizită, deoarece ea n-ar mai fi avut bănuiala constrângerii prin caritate. Costache vrea cu tot dinadinsul să-i dea bani Otiliei: trei sute de mii e o sumă considerabilă. Chiar şi o sută de mii de lei ar fi de ajuns pentru ea, fiindcă doar avea să se mărite. O sută de mii de lei cu cinci la sută dobândă face un venit anual de cinci mii de franci, suficient pentru o fată ca Otilia, care poate da şi lecţii de pian. Dar dacă bătrânul amână mereu şi moare într-o noapte, şi vine Aglae şi-i găseşte banii? „Ce om, ce om, Costache ăsta!” Pascalopol se duse de-a dreptul acasă, îşi puse halatul chinezesc, ceru o sticlă de Vichy, pe care-l îndulci cu puţin sirop, se plimbă prin casă, cântă puţin din flaut, cu întreruperi, menuetul din D dur-Divertimento de Mozart, apoi trecu la registrele lui, le consultă bine, iar se plimbă, cu mâinile la spate, lovind palmele una într-alta, în prada celor mai adânci preocupări, umplu din nou un pahar de Vichy şi trecu hotărât la birou, în faţa maşinii de scris, la care începu să bată următoarea scrisoare: „Bucureşti, 9 octombrie 1910

  Onor. Banca „AGRARA”

  Loco.

  Vă rog, în chip absolut confidenţial, să deschideţi un cont la Banca d-v. Pentru domnişoara Otilia Mărculescu, virând în creditul acestui cont, prin debitul contului meu, lei 100.000, depozit căruia îi veţi acorda, sper, acelaşi procent de 5%, ca şi depozitului meu. Îmi rezerv dreptul de a vă comunica data când veţi putea plăti dobânzi sau acorda retrageri de capital posesoarei fondului, pe care nu o veţi aviza până atunci. Originea creditului rămâne strict secretă. Voi avea onoarea de a vă da unele lămuriri personal.

  Cu deosebită stimă, Leonida Pascalopol”

  Leonida trase hârtia din maşină şi o iscăli cu mâna, o puse în plic, scrise adresa, apoi puse plicul deoparte. Luă apoi o altă foaie de hârtie, o vârî în maşină şi scrise: „Bucureşti, 9 octombrie 1910

  Onor. Banca „AGRARA”

  Loco.

  Va autorizez prin aceasta, la data când dispoziţiunea vă va fi comunicată de mine personal sau de legatarul meu, să avizaţi pe