ştii de ce sunt în stare? Să-i ia toate lucrurile din casă şi să-l lase pe scândura goală. Tu singur, cu ochii tăi, ai văzut cum s-au aşezat la masă, fără să le pese de noi. Le era ruşine deocamdată, fiindcă nu ştiau cum au să iasă lucrurile, dar ne dădeau afară şi pe mine şi pe tine. Tu trebuie să ai răbdare, să ţi se dea conturile. Cu mama lor aşa au făcut. A fost bolnavă multă vreme, paralitică, şi, văzând că nu mai moare, i-au scos toate mobilele din casă şi au lăsat-o singură. Papa a mai avut o soră, mai mică, care a rămas văduvă şi s-a îmbolnăvit de hemiplegie, se vede că asta e în familie. Neavând nici o avere, a fost internată în spital, unde a murit aproape de foame. Doctorii au aflat că avea frate şi soră bogaţi şi au silit-o să le ceară ajutor. Ba i-au plătit trăsura şi au venit până la Aglae, în curtea căreia a fost dată jos. Aglae a văzut, însă a ţipat la toţi să se ascundă în casă şi n-a ieşit, cu toate vaietele bolnavei. Birjarul, înduioşat, i-a blestemat pe toţi şi a dus-o înapoi la spital. Ca să nu se mai întâmple să le vină pe cap, au ticluit o scrisoare, ca din partea unor cunoscuţi care au aflat de escapada bolnavei de la vecini, dar comunicau că nu mai trăieşte nici o rudă de aproape şi că ei, ca să-şi facă pomană, au să-i trimită, din când în când, câte un pachet de alimente. Şi ştii ce făceau? Duceau pachetul la nu ştiu cine, la Chitila, acela îl da unui cheferist, cheferistul îl dădea unui birjar care avea pe cineva la spital, aşa că niciodată n-au putut să afle la spital cine trimitea pachetul şi de unde. Aşa sunt ăştia, scumpul meu. Încât, dacă apelez la un prieten în vârstă, cu experienţă, o fac în interesul lui papa şi al tău, mai mult decât în al meu. Uite, acum te rog chiar să te duci la Pascalopol şi să-l rogi să vină după-amiază, că l-a chemat papa, cum a fost vorba.

  Pascalopol veni, şi bătrânul puse pe Otilia şi pe Felix să pândească întâi prin toată curtea şi apoi să se ducă sus. Apoi, sugând un muc de ţigară, moş Costache vorbi văietăreţ:

  — Am strâns nişte bani şi nu ştie nimeni, pentru Otilica, dacă eram sănătos îi făceam o căsuţă colea, poate tot i-o fac. Dar ce-i al ei e pus deoparte.

  — Aşa? Bravo, ştiam eu că eşti om de ispravă! Dar cum îi laşi? Ştii, tu ai să trăieşti încă multă vreme, doar mi-a spus Stratulat că n-ai nimic, însă vezi, de la o vârstă oarecare, omul îşi pune lucrurile în ordine, iată, eu am făcut de mult testamentul.

  — Nu vreau testament, se indignă bătrânul, n-am murit, să-mi fac testament, ce trebuie să ştie şi alţii ce-i dau eu fe-fetiţei? Am pus trei sute de mii de lei la o parte din vânzarea caselor. Aglae o să aibă casa asta şi ce-o mai fi, să nu spună că n-am grijă de nepoţi. O s-o aibă târziu, încolo, când oi muri şi eu, dar Otilichii vreau să-i dau acum, să nu ştie nimeni, decât eu şi dumneata. Ţi-i dau dumitale să-i pui la bancă, pe numele ei, în secret.

  — Bine, Costache, şi aşa e bine, chiar mai bine, fiindcă nu se mai face discuţie!

  — Aşa că, bătrânul trase un fum din ţigară, fe-fetiţa are zestrea ei.

  — Foarte frumos! Şi când ai de gând să-i dai la bancă? Bătrânul făcu un semn speriat lui Pascalopol să tacă, îl trimise cu gestul la fereastră, să privească în curte, ceea ce acela făcu însă cu obişnuita lui demnitate.

  — Vino-ncoace, şopti bătrânul.

  Pascalopol se apropie de canapeaua pe care fusese aruncată o saltea. Bătrânul apucă un colţ al saltelei dinspre perete şi-l rugă din ochi pe moşier să tragă şi el. Moşierul trase, răsturnând puţin pe moş Costache, care nu voia să se dea jos de pe canapea cu îndărătnicia unei cloşti, şi descoperi un pachet de jurnal legat cu sfori, îl trase afară şi-l dădu bătrânului. Acesta îl desfăcu mulţumit, umplându-şi plapuma cu sfori de cârpe şi cu jurnale, şi scoase trei pachete de bancnote, legate şi ele cu sfori:

  — Ăştia sunt! Murmură bătrânul, examinând atent cotoarele, cu teama de a nu se fi rupt ceva.

  — Foarte bine, Costache! Mă duc la banca mea, cu care lucrez, bancă solidă, pun să deschidă un cont discret şi-ţi aduc mâine scrisoarea băncii, adresată Otiliei, ca să nu fie nici o încurcătură.

  — Nu-nu-nu! Nu a-acum! Protestă Costache, spre surprinderea moşierului. Mai am să primesc nişte bani şi vreau să-i ducem odată, poate c-o să merg şi eu. Nu e nici o grabă. Banii ăştia îi ţin aici cu mine, să nu mă fure pungaşii ăştia, tu singur ştii unde sunt. Când oi vedea eu că nu mi-e bine, îţi fac semn, şi tu îi iei şi faci ce ţi-am spus eu.

  — Să fie cum zici tu, Costache, spuse, Pascalopol, deziluzionat, însă cum îţi închipui tu că pot eu, oricât am fi de prieteni vechi, să vin să-ţi iau banii de sub saltea, dacă, Doamne fereşte, ai fi bolnav? Când ţi-a fost rău, a fost aici pază militară în regulă. Doar cumva să-mi dai o scrisoare că ai în depozit de la mine atâţia bani, ca să-i pot sustrage de la… De la succesiune… Şi apoi şi asta e suspect. Aşa, eu nu intru deloc în combinaţie. Doar mă fac purtătorul sumei la bancă. E mai sigur, Costache dragă, e şi mai onorabil, mai potrivit pentru delicateţea fetei. Cum o s-o conving eu să primească de la mine o sumă de bani, când cu nimic nu pot s-o conving că sunt într-adevăr ai ei? Doar să-i spui şi ei!

  — Nu-nu-nu! Fe-fetiţa să nu ştie, să afle