casei, acesta refuză sub cuvânt că el nu mănâncă şi se mulţumeşte cu puţin lapte „dacă rămâne de la alţii”. Felix dădu el bani Marinei, îndemnând-o să nu spună nimic despre asta Otiliei, fiindcă era sigur că atunci fata nu s-ar mai fi atins de nimic. Aglae, pe de o parte, cerceta cu de-amănuntul fiecare odaie, intrând până şi-n camera Otiliei şi a lui Felix, Stănică, pe de alta, scotocea peste tot şi ciocănea, în căutare de trape misterioase, păzindu-se chiar de Olimpia, fiindcă, atunci când aceasta intră după el în salon, se răsti:

  — Ce te ţii, frate, după mine, am şi eu nevoie de linişte, după atâta zbucium, să-mi adun ideile.

  Cum aceasta închidea uşa la loc, o chemă în şoaptă, se uită puţin prin odaie şi scoase din perete o miniatură cu ramă de fildeş, pe care o ochise de mult, şi o vârî în sânul Olimpiei:

  — Ascunde-o bine, să nu te vadă soacră-mea, ăsta e un lucru de artă, trebuie păstrat în familie!

  Pascalopol veni la prânz şi-i găsi pe toţi inamicii strânşi la masă în sufragerie, chiar şi pe Vasiliad, care plecase şi apoi se întoarse, ca orice bun medic curant. Întrebând pe bătrân ce voia să-i spună, sau să-i dea, acesta îi comunică, fără şoptire de data asta, că nu poate să facă nimic acum, că i-au pus stăpânire pe casă, dar că are să se scoale el să facă rânduială. Peste câteva zile însă avea să-i „spună” ceva foarte important pentru fe-fetiţa lui. A treia zi, când ocupanţii casei se sculară, găsiră pe moş Costache îmbrăcat, plimbându-se prin curte, cu mâinile la spate şi inspectându-şi cărămizile. Privea atât de urât la toţi şi avea înfăţişarea atât de normală, încât toţi îşi dădură seama că e caraghios să-l mai ţină sub regimul arestării. Titi, Aurica, Olimpia plecară, Aglae mai aruncă o întrebare:

  — Cum te simţi tu, Costache, să stau aici să-ţi ajut? Trebuie să te îngrijeşti, Marina asta nu se pricepe la nimic.

  Moş Costache răspunse posac:

  — N-am nevoie de nimic, las', că are cine sa vadă de casă! Stănică, dezamăgit, simulă entuziasmul:

  — Bravo, moş Costache, ura, să îngropi toţi doctorii, care nu ştiu nimic. Doctorii mi-au omorât pe îngeraşul meu! Dumneata şi bolnav! A fost acolo o oboseală, un pic de insolaţie. Aş da tot să am eu sănătatea dumitale!

  În ziua următoare, moş Costache goni pe toţi din casă rugând chiar pe Felix şi pe Otilia să plece până seara. Otilia se duse veselă, cu sentimentul că bătrânul se făcuse bine, însoţi până la un loc pe Felix, apoi se despărţi şi Felix avu încredinţarea că fata merge la Pascalopol. Bătrânul închise uşile şi ferestrele, trase perdelele şi, întocmai ca în rândul trecut, se auziră bocănituri de ciocan în sufragerie. Stănică nu mai pândea la geam, fiindcă era chiar în casă. Intrase în odaia lui Felix, puţin după plecarea acestora şi, înainte de a se închide uşile, se coborâse în ciorapi pe scară şi privise în sufragerie pe gaura cheii, unde nu văzuse mare lucru, dar putuse sa facă unele deducţiuni după natura zgomotelor. Apoi, găsind uşa de din dos închisă, fiindcă bătrânul uitase s-o descuie, se urcă din nou în odaia lui Felix şi se culcă de-a binelea în patul lui. Tânărului îi spusese că venise de vreun ceas, să-l mai întrebe de una, de alta, şi adormise. Felix nu aminti de asta bătrânului, nevăzând nimic suspect şi, chiar dacă bătrânul ar fi aflat, crezând că a deschis uşa înainte, n-ar fi bănuit nimic. Stănică fu discret de data asta, şi Olimpiei, care acum îşi luase cartier în casa părintească, până la noi dispoziţii, nu-i pomeni absolut nimic de întâmplare. Moş Costache şedea acum numai în sufragerie, a cărei canapea o decretase pat, îmbrăcat şi învelit cu o pătură, cu cheseaua de tutun lângă el, cu cheile şi cu tinicheaua de bani. Încuiase uşile de la toate odăile şi, când avea nevoie de ceva, trimitea numai pe Otilia şi pe Felix, în care avea încredere. Cu Aglae se împăcase, dar o privea pieziş când aceasta, de câteva ori pe zi, pretextând solicitudinea, venea în casă şi dădea ordine. Ceilalţi veneau şi ei, din când în când, trimişi de Aglae. Stănică, însoţit adesea de Vasiliad, era nelipsit şi se afla prin preajmă chiar când s-ar fi părut că nu este. Otilia îl găsi într-o zi în bucătărie, bând cafea. Zicea că numai Marina e în stare să respecte aroma cafelei; a soacră-sei era infectă. Pascalopol, din tact, venea mai rar şi convenise cu moş Costache să-l cheme atunci când are nevoie de serviciile lui. Nu voia să deştepte bănuieli în Aglae că ar urmări ceva, şi de aceea afecta oarecare răceală ceremonioasă faţă de Otilia, a cărei linişte mai tristă, ce e drept, dar încrezătoare, îi dovedea lui Felix că se-ntâlnea cu Pascalopol. În cele din urmă, Otilia însăşi, văzându-l pe Felix adumbrit, mărturisi:

  — Felix, am observat că mă suspectezi! Nu eşti cuminte deloc. Eu sunt tristă de papa şi foarte greu m-aş obişnui cu ideea de a-l pierde. Oricât de independentă aş fi, ca fată, simt nevoia unei ocrotiri. Nu mă pricep în nimic, papa nu mi-a dat nici o experienţă. Tu, tu eşti altceva. De devotamentul tău nu mă îndoiesc o clipă. Dar tu însuţi eşti fără experienţă, amândoi avem nevoie de un prieten mai în vârstă, cum e Pascalopol. El n-are nici un folos din toate astea, ba îşi face şi vorbe, însă are autoritate, şi chiar tantei Aglae îi e ruşine de el. Tu nu ştii cum sunt ăştia (Otilia făcu un semn spre casa Aglaei), şi de ce m-am speriat eu. Pentru mine este indiferent, mă duc să dau lecţii de pian, poate mă iei tu (Felix făcu un gest de consimţire exaltată, în vreme ce Otilia continua grav, fără a da importanţă propoziţiei), dar mi-e milă de papa. Dacă papa ar fi bolnav, să nu se mai poată mişca din pat,