avut grajd pentru cai, că tata avea trăsură, dar noi luam caii şi mergeam călare, ocolind Bucureştii prin vii, până la Tei. Acuma, tinerii stau degeaba, nu ştiu să petreacă. Să vă spun ce-am făcut odată. Ne-am dus câţiva, călări, pe Podul Calicilor, strada Rahovei de acum, şi ne-am ţinut, până au ostenit caii, pe drumul Giurgiului, după o grecoaică, o fată care mergea cu tat-su, negustor grec, în căruţă cu coviltir. Grecul s-a plâns la întoarcere tatei, şi de atunci nu mi-a mai dat cal. Mergeam apoi la biserici cu ceata, când se dădeau artose, la Antim, la Sfinţii Apostoli, La Mihai-vodă, şi chiar mai departe şi, punându-ne în rând, goleam în câteva clipe tava şi treceam la altă biserică, încât ne luaseră popii la ochi şi puneau câte un dascăl să ne pândească. Mai păcăleam şi pe babe. Erau unele care împărţeau lumânări şi noi ne îndesam, ghiontind pe alţii, ca şi când am fi fost străini unul de altul, iar după ce luam lumânările femeii ne aşezam pe două rânduri, cu ele în mână aprinse, şi mergeam cântând popeşte pe nas. Tot aşa mâncam colivele, însă trebuia să schimbăm mereu bisericile şi să punem din vreme câte unul din noi să aflăm cine face pomeni. Hâi, şi mi-a venit un gust de pastramă! Pe atunci nu prea mâncam decât carne de vacă, ori pasăre, ori capră în grăsimea lor. Mai mult seu decât untură, iar slănina de porc o mâncam afumată. În post făceam pilaf cu tahân şi chiftele de icre. Primăvara mergeam pe iarbă, la Bordei sau la Lacul Teilor. Ei, dar să vă spun despre nunta mea cu răposata nevastă-mea, cu cea dintâi, nu cu mama Otiliei. Când m-am însurat întâia oară, aveam numai douăzeci de ani, şi Cuzavodă nu fusese încă detronat. Puţin după aceea a venit Carol. Eu fata n-am văzut-o deloc, fiindcă pe atunci aşa era obiceiul, ca părinţii sa hotărască tot, fata, zestrea. Erau pregătite toate, masa, lumânări aprinse (uitai să spui că tata făcea şi comerţ de ceară), popa aştepta la altar, când ne-am trezit în poartă cu o cupea, şi, după ea, o căruţă acoperită, din care au început slugile să descarce boccele, foteluri şi alt calabalâc. Asta era zestrea. Fata a adus-o soacră-mea de mână, şi era numai de treisprezece ani, şi de mică ce era, nici nu ştia bine ce înseamnă măritişul. Noaptea întâi a început să plângă că nu vrea să doarmă singură, fără mă-sa, şi a trebuit să rămână soacră-mea. Pe urmă, am luat-o cu binişorul şi s-a deprins, dar sărea într-un picior şi voia să se joace, nebănuind, he, he, ce urmăresc eu. Când era însărcinată, că am avut cu ea un copil, care n-a trăit, se juca cu păpuşile. Nici n-a trăit mult săraca, la douăzeci şi unu de ani a murit, numai după opt ani de căsnicie, şi pe urmă am stat văduv aproape douăzeci de ani, până am luat-o pe mama Otiliei, care era şi ea tot tânără, de vreo douăzeci de ani, şi Otilia de un an, fiindcă am luat-o văduvă, îi murise bărbatul după un an de vieţuit împreună. Nu ştiu cum s-a făcut că n-am avut noroc nici cu a doua nevastă, cu care am trăit, să zic, cinci ani. Când unui om i-e dat să trăiască, trăieşte în ciuda doctorilor, ce-mi umblaţi mie cu do-doctorii. Otilia seamănă cu mamă-sa. Tot aşa era, mândră, ţinea la casă, dar să nu te fi amestecat în treburile ei. Şi cânta bine la pian, clavirul de la ea a rămas. Şi cum îţi spun, aşa se făceau nunţile pe atunci. Dar doctorii, şi atunci ca şi acum, nu ştiau nimic. Numai doi au fost oameni şi jumătate, doctorul Obedenaru şi Drash. Obedenaru venea ori în cupea, ori călare şi era înmănu-şat şi cu ţilindru pe cap. Drash însă făcea minuni, de-l pomenesc toţi. Să vezi cum a vindecat pe unul care credea că-i intrase un sticlete în cap şi-i cânta mereu în ureche. I-a spus azi, i-a spus mâine că n-are nimic în cap, omul nu, zicea că are şi doctorul nu ştie, până ce Drash, făcându-se că-l ascultă mai bine, i-a zis: „Mi se pare mie că ai dreptate, parcă-l aud şi eu! Să vii mâine, să ţi-l scot”. A doua zi, neamţul a făcut rost de un sticlete de la prinzătorii cu clei, şi, ţinându-l ascuns în mână, l-a vârât pe închipuit într-o odaie goală, i-a dat un pumn zdravăn în ureche şi a lăsat să scape, pe furiş, sticletele din mână. „Ai văzut cum a zburat? Acum eşti sănătos.” Şi închipuitul a crezut. He, he, he, he! Mâine-poimâine, când m-oi scula din pat, m-apuc eu să zidesc casă, cum nu s-a mai văzut în Bucureşti, cu cărămidă sănătoasă şi grinzi uscate, numai să găsesc salahori ieftini.

  Bătrânul pălăvrăgi aşa până târziu după miezul nopţii, când cântau cocoşii de revărsatul zorilor, apoi obosi şi adormi în sfârşit cu punga de gheaţă aplecată, ca un fes, peste un ochi. Weissmann plecă, iar Felix stătu treaz până la ziuă ca să cruţe pe Otilia. A doua zi moş Costache păru absolut normal, dar simţea oboseală şi amorţeală într-un picior când călca. Stănică îl găsi stând foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub un braţ şi cu cheile într-altă mână. Atmosfera era infectă, patul tot era presărat cu glomotoace de muştar ud. În sufragerie se ţinu un mic consiliu de război, în care Olimpia şi Aurica fură de părere că, de vreme ce bătrânul este mult mai bine, măcar pentru puţină vreme să se ducă fiecare acasă. Aglae se împotrivi, admiţând doar o scurtă retragere din partea fiecăruia. Ea însăşi se duse acasă să se schimbe şi fu înapoi după o jumătate de ceas, când trimise pe rând pe Titi, pe Aurica şi pe Olimpia. Casa era ocupată milităreşte. Situaţia era din ce în ce mai supărătoare, şi Felix întrevăzu cu spaimă viitorul Otiliei, dacă lucrurile ar fi continuat tot astfel. Certându-se bătrânului bani pentru cheltuiala