Aglae sforăia ţiuit, iar Olimpia grohăit, şi se-ndreptară spre dormitorul lui Costache. Atunci văzură că bătrânul izbutise să se dea jos din pat şi căuta să iasă din odaie, în vreme ce Marina, pusă să păzească, adormise, ca o vită, pe un scaun.

  — Unde vrei să mergi? Întrebă Weissmann. Asta nu e bine!

  — Vvreau să stau de vo-vorbă, zise supărat bătrânul, vreau să stau în sufragerie; ce-i aicea, dormitor public?

  — Lasă, că stai de vorbă cu noi, domnule, făcu Weissmann, vesel, eu de ce-am venit? Şi-l împinse blând pe moş Costache înspre pat, unde acesta căzu cu zornăit, căci ţinea mereu la subsuoară şi în mână cutia cu bani şi cheile.

  — Pune deoparte cutia asta, te rog eu! Insistă studentul.

  Moş Costache privi întrebător la Felix, apoi, ascultând, aşeză cutia adânc sub pernă, iar cheile le legă la brâu.

  — Aşa-mi place, când m-asculţi! Zise Weissmann: eu am venit să-ţi fac bine, să execut ordinele doctorului. Mâine, dacă eşti cuminte, poţi să mergi să faci chef!

  — He, he! Râse moş Costache, amuzat, desfăcând ştirbenia gurii.

  Cei doi studenţi încununară din nou pe bătrân cu o pungă de gheaţă, şi Weissmann, după ce-i trase ciorapii groşi din picioare, îi puse sinapisme pe tălpi, ceea ce produse bolnavului gâdilituri şi bună dispoziţie. În genere, Felix fu izbit de exuberanţa neaşteptată a bătrânului, de pornirea lui de a vorbi.

  — În cazurile astea, explică Weissmann, încredinţat că bătrânul nu înţelege, avem puţină euforie!

  — Injecţie nu-mi faci? Întrebă deodată moş Costache pe Weissmann.

  — De ce să-ţi fac injecţie, dacă n-ai nevoie? Nici n-am seringă!

  — Dacă-ţi trebuie seringă, zise bătrânul, închizând ochii, îţi vând eu una ieftin.

  Şi Weissmann şi Felix râseră, şi acesta din urmă fu în fundul sufletului mulţumit de manifestările de avariţie ale bătrânului, fiindcă asta dovedea integritatea facultăţilor mintale şi era un semn că bătrânul se va restabili, spre bucuria Otiliei. Orice încercare de a convinge pe bătrân să se culce fu zadarnică, şi moş Costache, aşa de închis de obicei, avu gust de povestit şi făcu celor doi tineri, aşezaţi pe scaune de o parte şi de alta a patului cu mari suluri de lemn, destăinuiri din tinereţea lui. Limba era parcă mai dezlegată decât de obicei.

  — Şi tata şi moşu-meu, zicea el, au trăit mult. Moşu-meu a avut peste nouăzeci de ani când a murit şi nici n-a murit de moarte bună. A mers într-o toamnă, cam pe vremea asta, dar ceva mai târziu, la vânătoare spre Piteşti, în sus, călare şi cu puşca la umăr. Călărea bine şi se ţinea drept, cu toate că era bătrân. Calul a simţit ceva lângă o pădure şi s-a speriat, şi cum moşul se rezemase cu mâna de un copac, înţelegi, calul a rupt-o la goană şi moşu-meu a alunecat jos, lovindu-se. Tata îl ia, îl răsuceşte, bătrânul nu mişca deloc. A stat aşa vreo jumătate de ceas, stropindu-l cu apă, şi, văzând că nu suflă, a crezut că e mort şi a alergat călare spre sat să cheme oameni cu o căruţă să-l ia. Când au venit cu căruţa să-l ia l-au găsit sănătos, stând pe un pietroi şi uitându-se cu ochiul în ţeava puştii, cine ştie ce i s-o fi părut. Tropotul calului l-a speriat, a făcut o mişcare greşită se vede cu mâna şi glontele, pac. Aşa că a murit împuşcat. Tata, Dumnezeu să-l ierte, mai trăia mult, deşi avea şaptezeci şi opt de ani, dacă nu se lăcomea. Dar îi plăcea şoriciul de porc, crud, numai puţin ras de peri. A tăiat odată un unchi dinspre mamă un porc, şi tata a tot mâncat din şorici până i s-a pus nod în gât. Ai noştri au venit de peste Dunăre, aşa spunea moşu-meu, ca să scape de prigoana turcilor. Au fost macedoneni bogaţi. Când au plecat şi-au vândut toate oile şi au făcut parale şi şi-au cumpărat mai mulţi fraţi moşie mare pe lângă Giurgiu. D-aia le-a zis Giurgiuveanu. Însă moşu-meu trăia mai mult la oraş, şi tata s-a desfăcut de moşie şi şi-a cumpărat case. Hei, am avut multe case noi, când eram copil am văzut un dulap întreg cu chei mari, ca de biserică, toate însemnate cu slovă chirilică, fiecare de pe unde era. Un frate al lui moşu-meu, aşa spuneau bătrânii, se făcuse haiduc şi a cutreierat munţii, prădând tot de la călugări, pe care nu putea să-i sufere, apoi a trecut în Transilvania şi i s-a pierdut urma. Bine făcea, nu? Călugărul! Ce face călugărul? Stă şi mănâncă degeaba. Să-i dau eu banul muncit în sudori de mine? Dumnezeu mă vede el şi aşa, ştie că n-am furat de la nimeni, şi ce am este cu cinste. Să-să-să munceşti, să strângi. A-a-a-asta-i toată filosofia. Casa noastră, eram mic când a făcut-o tata. A lucrat-o tot cu meşteri italieni şi a împărţit un morman de straie, când a ajuns la căpriori. Hei, hei, şi asta-i casă trainică, bătrânească, cu var bun şi cărămidă uscată, asta nu mai are moarte, nu ca scoicile astea de-acum, pe care le numiţi case. De ce-am cumpărat eu cărămidă veche? Ă-ăia e mai bună de zece ori decât asta nouă, am luat tot de la o casă, pe care am văzut-o eu când o clădea, pe când eram copil. Acum cincizeci de ani şedeam pe aici ca-n pădure. Noaptea se clătinau pomii cu şuier, ca la ţară. Casele erau rare şi ieşeam pe aici, ceata de copii, trecând prin dosul cazărmilor, pe unde e acum 13 Septembrie, o tăiam pe sub deal, ocolind Cotrocenii, peste şoseaua Bolintini şi ieşeam peste Dâmboviţa la Ciurel, unde ne scăldam, şi pe urmă o luam prin Crângaşi şi ne întorceam, pe partea cealaltă a Dâmboviţei, pe la Malmaison, tocmai pe seară. Ne jucăm tot în sus, pe Rahovei, prin Jarcaleţi şi prin Tutunari, sau şi mai jos, spre Veselie, unde erau tot vii, şi furam toamna struguri. În fundul curţii am