fure… Să mă moştenească pân-pân-n-am murit… Să-i dai afa-afară pe toţi, pe toţi, să nu văd de-decât pe fe-fe-tiţa mea şi pe Felix, vreau să-i dau fe-fetiţei mele ce-i al ei, am să-ţi dau du-dumitale…

  Du-dumneata eşti pri-prietenul meu credincios… Nu vreau să ştiu de soră şi de nepoţi, afa-afară din ca-casa mea!

  — Costache, pentru Dumnezeu, nu te agita aşa. Ai încredere în mine. Avem să facem totul cum e mai nimerit, acum să stai liniştit, să te faci bine. Vorbim mâine.

  Stratulat fu de părere că aici Costache nu avea condiţiile unei bune îngrijiri şi-l sfătui să meargă la un sanatoriu. Bătrânul privi speriat la Pascalopol şi protestă că n-are bani pentru sanatoriu, că nu poate părăsi casa. Ironia blândă a moşierului îl făcu să tacă şi probabil că, după anume socoteli, ar fi consimţit. Doctorul se izbi însă, când ieşi afară, de opunerea dârză a Aglaei, care pretindea că fratele ei trebuia să stea acolo, sub privegherea ei, iar nu printre străini. Stănică, dimpotrivă, în gândul lui blestema îndârjirea soacră-sei, fiindcă îşi făcuse repede planul ca în lipsa de acasă a bătrânului să scotocească cu de-amănuntul toate odăile. În sfârşit, Stratulat ridică din umeri, recomandă linişte în camera bolnavului şi unele revulsive, şi plecă spre trăsură. Pascalopol îşi luă ziua bună de la bătrân şi de la Otilia, căreia îi strânse mâna cu afecţiune, profund, fără a scoate, din prudenţă, vreun cuvânt. Era tocmai să plece, când auzi glasul lui Costache. Se apropie de patul lui, şi, bătrânul, după ce se încredinţă că nu-l auzeau ceilalţi, şopti în urechea moşierului:

  — Să-să vii mâine, să-i goneşti pe toţi, vreau să-să-ţi dau zestrea fe-fetiţei!

  — Ce zici? Întrebă Pascalopol pe Stratulat, când fură în trăsură.

  — Accident banal, bine suportat. Am impresia că a făcut o sforţare oarecare, a stat în soare. Deocamdată, îl cred în afară de pericol, dar dacă are de aranjat ceva, să aranjeze acum. La un al doilea atac, poate muri subit.

  Aglae şi cu ceata ei rămase, faţă de sentinţa lui Stratulat, cu un dispreţ de loc acoperit, alimentat de altfel şi de doctorul Vasiliad, care se simţise jignit de neîncrederea cu care fusese primită de Pascalopol ştiinţa sa. Făcu teoria că, dimpotrivă, un bolnav bătrân, cu tabieturi, nu trebuie scos din casa lui, care îi întreţine sentimentul vieţii. Spitalul demoralizează şi ucide, dovadă că cei mai mulţi preferă să moară în patul lor. Stănică fu numaidecât cucerit de teorie, cu toată ciuda lui dintâi.

  — Bravo, Vasiliade, nu te ştiam filosof! Ai cea mai perfectă dreptate. Tot un doctor de-ai noştri, cu experienţă, se pricepe, săracul! Parcă profesorii universitari ştiu mai mult decât e în carte! Medicina e practică, nu teorie.

  În fond, Stănică se gândise că tot mai bine ar fi putut scotoci casa cu bătrânul acolo, fiindcă ar fi avut un pretext să vină mereu. De aceea, când Olimpia, de obicei somnoroasă, molatică, începu să caşte şi zise: „în definitiv, acum e mai bine, să ne ducem şi noi la casa noastră, că mi-e somn”, Stănică protestă vehement:

  — Ce? Să lăsăm bolnavul fără nici un ajutor, pe spinarea a doi copii? Cap ai tu, Olimpio? Asta e boală dificilă, oricând poate să-i vie rău. Dacă se dă jos noaptea din pat şi-şi sparge capul cumva? Datoria noastră e să-l păzim, să-l ocrotim, fiindcă e unchiul nostru, iar pe Vasiliad îl invit să stea şi el. E doctorul curant, aţi priceput, şi-l plătim.

  — Stau, stau! Consimţi Vasiliad.

  Aglae nu făcu nici o obiecţie. Dimpotrivă, luă comanda casei, ajutându-se de Marina şi de propria ei servitoare. Din nou masa fu aşezată în sufragerie, masă la care Felix şi Otilia fură invitaţi, dar fără multă insistenţă când aceştia refuzară. Transformând canapelele în pat şi distribuind prin odăi câteva saltele, toate camerele fură prefăcute în dormitoare. Stănică vru neapărat să doarmă în salonul cu scrinul, Aglae în sufragerie. Servitoarea Aglaei fu consemnată să se culce la intrare, pe prag. Astfel, după terminarea mesei, care dură foarte mult, toată casa fu ocupată milităreşte de cele şapte persoane (Stănică, Olimpia, Aglae, Aurica, Titi, doctorul, servitoarea), încât nici o mişcare nu era cu putinţă fără trecerea prin odaia cuiva. Lămpile rămaseră aprinse micşorat, peste tot. Aproape toţi adormiră însă curând aşa de adânc, că toată casa se umplu de sforăituri. Numai Stănică umblă câtăva vreme prin curte, inspectând totul, trecu în revizie toate odăile, apoi se închise în salon, încuind uşa cu cheia. Acolo merse de-a buşilea, să privească pe sub mobile, suspectă orice fotoliu şi canapeaua, apăsându-le cu mâna să vadă dacă fâşâie, întoarse tablourile pe dos, ciocăni scândurile, deschise chiar uşiţele de la sobă şi, negăsind nimic, începu să meşterească broaştele sertarelor scrinului cu o sârmă îndoită, pe care şi-o pregătise din vreme. Însă limbile broaştelor erau lungi şi bine strânse în arcuri, şi toată meştereala lui Stănică fu zadarnică. Atunci Stănică, supărat, îşi scoase ghetele din picioare şi se întinse pe salteaua pusă jos, adormind aproape numaidecât.

  Felix izbuti să încredinţeze pe Otilia că e mai bine să se culce, deoarece era necesar să fie odihnită a doua zi, pentru a da lui moş Costache toată asistenţa posibilă. O făcu chiar să mănânce, în odaie la ea, ceva mai mult decât batoane de ciocolată. El însuşi făgăduia să doarmă îmbrăcat, spre a fi gata la orice eventualitate. Ieşind în curte, pe la orele unsprezece noaptea, Felix se izbi, piept în piept, cu Weissmann. Acesta venise târziu acasă, aflase de invitaţia lui Felix şi alergase fără să întrebe asupra motivului. Lumina slabă de prin toate odăile îl mirase şi se întreba dacă trebue să intre şi pe unde să intre. Felix îi povesti repede întâmplarea, îi comunică diagnosticul şi recomandaţiile lui Stratulat şi-i mărturisi ciuda lui că ceilalţi îşi vedeau de treabă şi nu executaseră nici o prescriere. Weissmann ceru doi lei, dispăru, se întoarse peste zece minute şi propuse lui Felix să meargă sus. Trecură prin sufrageria în care