doctorul trebuie să se dea şi el după client, dacă vrea să trăiască. Clientul a auzit de cutare doctorie, a auzit de tratament cu injecţii şi alte comedii şi, dacă nu-i dai, zice că nu te pricepi. Reclama produselor farmaceutice ne omoară.

  Stănică: Dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta, vă spun pe onoarea mea, azi aş fi milionar, şi Olimpia ar sta numai la Nisa. Am unchi şi mătuşi foarte bogate, cât păr în cap. Însă toţi au copii şi nepoţi, încât, până să-mi vie rândul, mai bine mă lipsesc. Să ai noroc în viaţă, vorba Aurichii, asta e tot. Unul se zbate de mic, învaţă, îşi umple plămânul de oftică, şi altuia îi pică moştenirea de-a gata.

  Aglae: În familia noastră, toţi au fost strângători şi au ţinut la neamuri. Numai Costache nu ştiu cui a semănat că a fost tăcut, secret cu rudele, de nu ştie nimeni cum stau lucrurile lui.

  Aurica: Frumuseţea nu e totul, sunt femei urâte care plac bărbaţilor, e şi luxul, însă pentru asta trebuie să ai bani.

  Titi: Nu mai joc, m-am plictisit, mă duc mai bine să mă legăn.

  Aglae: Olimpia, şi tu, Aurica, să fiţi cu ochii în patru, să nu ia cineva vreo hârtie, vreun lucru, nici un cap de aţă, aici eu răspund, ca unica rudă mai de aproape.

  Vasiliad: Toate îngrijirile, în caz de astea, de apoplexii, de tromboze, le găsesc inutile. Mai devreme sau mai târziu, bolnavul tot moare. E numai o supărare pentru familie, afară de cazul când bolnavul mai poate fi utilizat pentru testare.

  Olimpia: Eu cred, mamă, c-ar trebui să-l întrebi dacă a făcut vreun testament şi unde l-a pus, nu să-l căutăm, ca nişte nebuni, în urmă.

  Toată această hârâială fragmentată, Felix o auzi fără atenţie voită, privind la Otilia şi la bolnav. Ultimele vorbe ale Olimpiei îl izbiră prin brutalitatea lor, mai ales că fizionomia lui moş Costache părea a trăda înţelegerea convorbirii. Auzi răspunsul Aglaei:

  — Taci şi tu din gură, frate, că te aude. Astea o să le vedem noi mai târziu.

  Se înserase de-a binelea când se auziră tropote de cai şi rostogolirea roţilor unei trăsuri.

  — Parcă vine cineva, observă Stănică, cu trăsura nu poate fi decât Pascalopol!

  Otilia tresări, iar Felix, spre a înlătura bănuielile, minţi, conform învoielii:

  — Probabil, fiindcă azi îmi spuse mie că are să vie. Nici nu ştie că moş Costache e bolnav.

  Pascalopol, care lăsase în trăsură, intenţionat, pe doctorul Stratulat, se arătă în chenarul uşii, de unde, văzând pe Aglae şi lume, zise înclinându-se:

  — Bună seara, sărut mâinile, cocoană Aglae. Costache e aici? Era vorba să meargă cu mine în oraş.

  Aglae deschise gura să vorbească, când, deodată, bătrânul strigă plângăreţ: „Aaaici!” şi făcu gestul de a se da jos din pat. Când însă puse piciorul pe duşumea, simţi greutate şi se lăsă iarăşi pe spate, cu o strâmbătură.

  — Dar ce-i? Ce s-a întâmplat? Se prefăcu Pascalopol, cu o vizibilă silă de a se vedea nevoit să joace comedie.

  — I-a venit rău, informă Stănică, bătrâneţe, ce vrei, congestie! Pascalopol sărută mâna Otiliei, care-l privea cu o mare încredere şi, liniştind-o pe aceasta din ochi, zise:

  — Tocmai mă plimbam cu doctorul Stratulat, pe care-l cunoaşte Costache, era vorba să ne întâlnim pentru nişte chestiuni! Ce întâmplare! Îngăduiţi oare să-l aduc înăuntru?

  — L-a văzut domnul doctor Vasiliad! Observă, moale şi ostil, Olimpia.

  — În nici un caz nu strică un consult mai larg. Stratulat e profesor universitar. Sper că nu vă jenează, se înclină moşierul, cu excesivă politeţe, spre doctor.

  Pascalopol se duse să aducă pe Stratulat, în vreme ce Aglae făcea semn la ceilalţi să strângă cărţile de joc. Figura severă, dominatoare a doctorului intimidă pe foştii jucători, aşa încât toţi rămaseră în picioare, fără a mai face nici o aluzie răutăcioasă. Doctorul aruncă o ocheadă bolnavului şi una spre odaie şi zise:

  — Este aici o atmosferă imposibilă pentru un bolnav. Aci doarme de obicei?

  — Nu, are dormitor. A vrut el să fie adus în sufragerie.

  — Ei bine, să fie dus în odaia lui. Am să-l consult acolo. Bătrânul, care auzise vorbele doctorului, făcu iar sforţări să se dea jos din pat, provocând un zornăit. Felix şi cu Stănică, apucându-l de spate şi de picioare, ca pe un copil mic, îl luară pe sus, şi atunci se văzu că bătrânul, cu nădragi de stambă şi cu pătură pe umeri ca o mantie regală, ţinea strâns la subsuoară cutia de tinichea cu bani, iar în mâini, ca un clopoţel, inelul cu chei. Stratulat râse, fără să vrea, sub mustăţi. Doctorul şi Pascalopol merseră, după câteva minute, înspre odaia bolnavului, urmaţi de toţi ceilalţi, însă Strătulat, foarte grav, le aduse la cunoştinţă că pentru o consultaţie aşa de gravă are nevoie de linişte desăvârşită. Stănică însuşi, care, fiind înăuntru, se prefăcu că n-aude, fu izgonit, iar Pascalopol rămase şi el afară, pentru a nu da loc la bănuieli. Stratulat îl chemă însă peste puţin timp înăuntru, ca spre a-i cere informaţii.

  Situaţia era aceasta. Bătrânul avusese un atac de congestie cerebrală, foarte uşor, şi puţina jenă a braţului şi piciorului, care indica ruperea unui mic vas de sânge, avea să dispară de la sine, dacă bolnavul ar fi avut linişte. Fireşte, un alt atac nu era exclus, cum totuşi bătrânul era aşa de solid, cu toată aparenţa lui de slăbiciune, el putea fi evitat, deocamdată. Doctorul ştia că Costache se bâlbâie, deci nu dăduse nici o importanţă acestui fapt, numai nu înţelegea ce voia să spună bătrânul cu atâta iritaţie.

  — Vezi dumneata ce vrea! Invitase el pe Pascalopol.

  — Ce e, Costache, spune-mi mie, fără să faci sforţări, îl întrebă acesta cu compătimire.

  Bătrânul, cu o tremurătură de furie a întregii feţe, aproape comică, zise plângător:

  — Pu-pungaşi… Mă-mă-mă pândesc să să mă