tu n-ai pantofi? Ce să-ţi fac eu dacă n-ai pantofi? Ce să caute domnul? Întrebă apoi bătrânul pe Felix, în vreme ce numeroase capete apă-rură de jur împrejur la uşile şi ferestrele din geamlâc.

  — Căutăm un domn student Weissmann…

  — Ha, ha, Weissmann, este, este Weissmann, stă acolo în capăt, cu mătuşă, pot s-o chem, că el acum e dus. Dar are să vină, sigur că are să vină.

  Vesel că nu-l găsise, Felix protestă:

  — Nu e nevoie!

  — Dar nici cum vă cheamă nu vreţi să spuneţi? Când are să vină, eu am să-l anunţ, sigur că am să-l anunţ! Nu pot eu să fac aşa un serviciu la un vecin?

  — Spuneţi-i că a venit colegul Felix şi-l cheamă urgent acasă.

  — S-a făcut, zise bătrânul, conducându-l pe tânăr jos. Poate aveţi nevoie să cumpăraţi ceva, poate mobilă, poate haine, ciorapi buni, plăci de gramofon? Ştiu eu nişte ocazii. Orice putem să vă procurăm.

  Felix făcu un semn de negaţie cu capul. Bătrânul, întris-tat, coborî glasul:

  — Ştiu eu ce cauţi dumneata! Avem nişte domnişoare minunate, nişte prinţese, le-au murit părinţii, săracele.

  Tânărul iuţi paşii. Bătrânul, pierzând orice speranţă, îi strigă din mijlocul curţii:

  — Ştii câţi stăm noi aci? Aici sunt două sute de chiriaşi, aşa să am eu bine, şi numai un singur closet.

  Înfricoşat, Felix se urcă în trăsura care-l aştepta, şi făcu semn cu mâna birjarului să mâne. Se dădu jos în strada Rahovei şi o luă apoi pedestru şi iute spre casă. În curtea care i se păru a avea un aer cimitiros, dezolat răsuna ecoul convorbirii din sufrageria cu ferestrele deschise. Felix îi găsi pe toţi în jurul mesei, jucând cărţi şi vorbind ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, învăluiţi în perdele mari de fum. Moş Costache, pe canapea, începuse să tuşească, dar pă-rea limpezit la faţă, normal. Aşezată pe un scaun, alături, Otilia îi îndrepta aci punga cu gheaţă, aci plapuma, între-bându-l în şoaptă dacă se simte mai bine.

  — Na, afurisită carte, exclamă Stănică, trântind o figură oarecare, e tot ce am. Aşa mi se-ntâmplă când joc cu Olim-pia. Nevasta e piază-rea.

  Vasiliad, foarte atent, muşcând cu dinţii dintr-un ţigaret de os, şedea înfundat în evantaiul lui de cărţi şi arunca hoţeşte numai privirile la ceilalţi.

  — Lucrezi muţeşte, hoţomanule, îl mustră Stănică, ami-cal, eşti vulpe bătrână, las' că te ştiu eu. Câştigi mereu, de un ceas. Ai luat banii lui moş Costache degeaba, şi acum ne cureţi şi pe noi.

  — Stănică, nu vorbi atât, şi joacă, dacă joci. Aruncă colo cartea, vorbi Aglae.

  — Uite-o, dă-o la naiba, partida asta am pierdut-o. Ba-rem de aş trage vreun folos de unde ştiu eu. Acum toţi sun-tem la ordinele mamei-soacre, ea e cloşca cu pui. Nici nu mai joc.

  Aurica se văietă:

  — Vai, dar de ce nu mai jucăm, ce vrei să facem? Ne plictisim să tot păzim atâta.

  Stănică schiţă cu buzele mai mult decât pronunţă:

  — Îţi păzeşti zestrea ta, fetiţo. Mama-soacră ne umple de bani, dacă… Mă-nţelegi.

  Aglae îi făcu semn cu mâna să fie prudent, în vreme ce Stănică strâmba din nas, cu înţelesul „nu contează”.

  Olimpia, tăcută, gravă, mestecă cărţile, apoi le puse în faţa doctorului Vasiliad, spre tăiere. Jocul reîncepu şi con-vorbirea continuă. Felix, distrat, n-o putea urmări, dar au-zea, rând pe rând, fragmente din frazele fiecăruia, distingân-du-le după timbru, căci jucătorii erau ascunşi, ca zeii, în norii de fum.

  Aglae: Am început să am junghiuri reumatice, ceea ce n-aveam mai înainte. Eu cred că toate astea sunt din supă-rare, nimic nu îmbătrâneşte mai mult ca supărarea. Iau iod, dar nu văd nici un folos, cu toată reclama. Îmi spunea o damă să mă duc la băi, la Pucioasa. Odată şi odată, când oi scăpa de necazurile astea, tot am să mă duc.

  Stănică: Parc-aş mânca ceva bun, ceva rar. Îmi vine un miros cunoscut în nări, de la bufetul ăsta, şi nu ştiu ce.

  Aurica: Dacă n-ai noroc, e degeaba. Poţi să fii frumoasă, poţi să ai zestre, poţi să ieşi în lume, şi bărbaţii nu se uită la tine. Pentru asta trebuie să te naşti. Mai sper şi eu câtăva vreme şi, pe urmă, adio. Nu mai sunt nici bărbaţi cavaleri, ca înainte, azi te invită, ies cu tine în lume şi apoi se fac că nu te ştiu.

  Stănică: Am păzit odată un unchi trei zile şi trei nopţi în şir, până am picat toţi jos de oboseală, şi bolnavul nu mai murea. Când ne-am scult, a patra zi, l-am găsit rece.

  Titi: Am să-l copiez în format mai mic şi să-l tratez numai în creion numărul 1.

  Vasiliad: Am clienţi care mă scoală noaptea din somn degeaba, ca să mă duc să constat decesul. „Nu puteai să aştepţi până dimineaţa?” zic eu. „Faceţi-i o injecţie, domnule doctor, poate se deşteaptă din leşin!”, „E mort, cocoană, n-auzi?” Uite aşa păţesc.

  Olimpia: Bărbaţii nu pot să stea două zile fără femei şi fără băutură. Sunt blânzi numai o lună înainte şi o lună după nuntă, şi pe urmă cad iar în patimile lor. Şi dacă ar fi ceva de capul femeilor după care umblă! Dar le aleg pe cele mai decăzute, pe cele mai strâmbe. Georgeta, de exemplu, ce-ai văzut tu la ea, Stănică, de-o ridici în slava cerului?

  Aglae: Copilul să asculte de mama lui, fiindcă nimeni mai mult decât mama lui nu-i doreşte binele. Dragoste! Fleacuri! Pe vremea noastră nu mai era asta. După nuntă vine şi dragostea.

  Stănică: Socru-meu a fost blând, pot să zic inofensiv, dar sunt unii care fac urât de tot. Am cunoscut un magistrat, pe care l-a apucat într-o noapte. Domnule, făcea ca la menajerie, cânta ca păsările, dădea din aripi să zboare şi ciugulea de pe jos. Îi intrase în cap că e privighetoare.

  Vasiliad: Azi