— Nici eu, Otilia, nu am pe nimeni, cum vezi; de aceea aş fi vrut să fim amândoi alături.

  — Felix, zise Otilia, reluându-şi vechea ei ţinută hotărâtă, ţin la tine şi aş dori ca toate dorinţele tale să se realizeze. Acum nu am puterea să-ţi spun nimic în privinţa asta. Eşti bun la suflet şi vrei să mă aperi, însă tu însuţi ai nevoie de un ocrotitor. Afacerile tale pot fi încurcate, bietul papa e un om cam întortocheat şi tăcut. Vrei să te trezeşti cu cine ştie ce greutăţi?

  — Îţi mărturisesc, zise Felix, că am zărit la moş Costache nişte socoteli, din care urmează că cheltuiesc cam o mie de lei pe lună şi construiesc o casă cu cărămizile din curte.

  — Dragă Felix, sunt sincer ruşinată de chestiunea asta. Te-am prevenit că papa e un om ciudat, cu unele cusururi. Şi eu am suferit multe şi sunt, din cauza asta, cum mă vezi, plină de capricii, dar pe papa îl iubeam. Mă iubea în felul lui, cum te iubea şi pe tine. Papa a furat averea mamei şi ciupeşte din a ta, şi ne iubeşte cum ştie el. Tanti Aglae nu mi-a luat nimic, dar mă urăşte. Şi tu ai nevoie de un ocrotitor. Stănică e şiret, se vâră în toate, şi aici e nevoie, pentru tine, numai pentru tine, de un om cu prestigiu, cu legături. Nu te supăra, îţi jur că e în interesul tău, nu face nici o interpretare, du-te pe furiş la Pascalopol şi spune-i să vină aici ca din întâmplare; te rog.

  — Mă duc! Zise decis Felix.

  Otilia îl sărută. Felix îşi luă pălăria, se dădu încetişor pe scară şi ieşi în stradă prin curtea casei Aglaei, care era pustie. Pe drum trebui să recunoască cum că Otilia avea dreptate. Numai prin Pascalopol putea da lui moş Costache o mână de ajutor. Pretenţiile lui de a ocroti pe fată erau copilăroase, dar şi tiranice, fiindcă încercau să înlănţuie prin obligaţie. Pe Pascalopol îl întâlni pe scară, tocmai când acesta pleca. Moşierul rămase consternat de ştire şi invită pe Felix înăuntru.

  — E rău? Îşi păstrează cunoştinţa? Vorbeşte?

  — E conştient şi spune puţine cuvinte. Mi s-a părut mai mult că se fereşte de ceilalţi.

  — Bietul Costache! Zise Pascalopol plimbându-se încoace şi-ncolo. Trebuie să chemăm un doctor, dar să facem aşa, să nu bage de seamă Aglae că ne amestecăm intenţionat în treburile ei. Domnule Felix, eşti un tânăr inteligent, în pra-gul majoratului, ştiu că ţii la Otilia, în privinţa căreia ţi-am arătat sincer atitudinea mea, te rog să-mi ajuţi să te ajut. Dumneata însuţi, în cazul când s-ar prăpădi bietul Costa-che prea curând, ai nevoie de asistenţă. Voi pune avocatul meu, fiindcă de altfel îţi cunosc situaţia. Probabil că Cos-tache a făcut puţin abuz cu veniturile dumitale, dar în ce priveşte administrarea lor te asigur că ţi-a apărat bine interesele. Costache era puţin cam avar, însă, în fond, om de treabă. De Otilia mi-e teamă. Dumneata o cunoşti: e o fată mândră, independentă. Ea primea oarecare daruri ca de la un prieten vechi al casei, dar mi-ar fi greu s-o umi-lesc, impunându-i-le acum. Pot eu, om în vârstă, să-i insi-nuez că aş lua-o în căsătorie? Acum, când Otilia ar fi sin-gură, ar fi o dureroasă, o penibilă constrângere. Dumneata ca tânăr ai fi faţă de ea în altă situaţie, fireşte…

  — Însă şi eu, spuse Felix, cu capul în jos, împărtăşesc părerea dumitale, că acum orice atenţie ar fi o abuzare de situaţia ei.

  — Atunci? Bineînţeles, sper ca bietul Costache să scape. Poate că chiar s-a gândit să-i aranjeze viitorul. Să ne gândim întâi la un doctor. Stai să văd.

  Moşierul merse la telefon, ceru pe doctorul Stratulat, care răspunse, îi expuse cazul (se vedea din convorbire că e un prieten intim al lui Pascalopol) şi-l întrebă dacă putea să vie să-l ia cu trăsura pe la orele şase.

  — Aşa? Perfect. Atunci viu! Încheie moşierul, agăţând la loc receptorul.

  — Iubite domnule Felix, dumneata te duci înainte şi te prefaci că nu te-ai întâlnit cu mine, afirmând însă că tocmai eram azi aşteptat de Costache. Eu mă fac că vin cu docto-rul Stratulat întâmplător, şi, dacă vedem că e posibil, îl du-cem pe Costache la un sanatoriu, ca să fim siguri că e bine îngrijit şi să scăpăm pe biata Otilia de atâta zbucium.

  Felix plecă, cu gândul de a se îndrepta repede spre casă, spre a nu lăsa pe Otilia singură. Îşi aduse aminte de Weiss-mann şi simţi că spiritul lui săritor i-ar face bine. Ştia că se mutase şi şade acum prin jurul străzii Labirint. Găsind adresa însemnată, se urcă într-o trăsură şi în curând se găsi în stradela cu pricina, în care nu se aflau decât ma-gherniţe cu aspect de prăvălii, nemaifolosite, şi o singură curte mare ca de han vechi cu o casă în chip de potcoavă, cu etaj. Părea un hotel sau o casă de raport, şi era de o murdărie înspăimântătoare. În mijlocul curţii şedeau îngră-mădite mormane de gunoaie. Câini şi copii alergau printre ele. Câte un geamlâc cu ochiuri sparte înconjura fiecare rând, susţinut pe stâlpi putrezi şi unsuroşi. După oarecare dibuire, Felix urcă nişte scări de lemn murdare şi se trezi în geamlâcul de sus în care se juca, alergând cu mult zgo-mot, o droaie de copii jerpeliţi. Podişca răsună grozav la paşi, şi coridorul mirosea pătrunzător a excremente. Felix ar fi voit să plece, spre a nu fi prins de Weissmann, atât de umilitoare i se părea situaţia, însă câteva capete ieşiră la o uşă. O femeie tânără despletită înainta de-a binelea, arătân-du-şi picioarele goale. Un evreu bărbos, mai mult bătrân, îi strigă:

  — Intră înapoi, Fany, de ce ieşi dacă