— Domnule Felix, te rog eu, pentru mine!

  Felix luă paharul, gustă puţin din vin şi, văzându-i culoarea de sânge, fu străbătut deodată de un gând: în cazuri de acestea de congestie se lasă sânge. Îşi spuse părerea către Vasiliad, şi acesta, puţin încurcat, recunoscu:

  — Da, într-adevăr, am fi putut să-i lăsăm puţin sânge, dar n-am lanţetă pentru flebotomie. Dacă vreţi, trimitem servitoarea s-aducă.

  — Fugi, domnule, de-acolo, se dezgustă Stănică, cu sângele. Tocmai acum la masă! Fleacuri! Asta poţi s-o faci mai târziu, încolo, nu i-au pus gheaţă la cap? El n-are sânge, şi vrei să-i mai iei! Asta-i dureros, domnule, lăsaţi omul în pace. Auzi, moş Costache, vrei să-ţi lase sânge, să te doară?

  — Daa! Răspunse limpede şi văietător bătrânul.

  — Ei, asta-i, rezistă Stănică, lasă că ştim noi mai bine ce-ţi trebuie. Mai târziu, încolo.

  Apoi Stănică deveni nemulţumit de mâncare:

  — Frate, la aşa vin, n-ajunge uscătura asta. Aş mânca ceva picant, ceva extraordinar, ce zici, mamă-soacră, mirosea a varză la dumneata azi.

  — Păi, am făcut nişte sarmale cu varză nouă, acrită!

  — Bravo, ura, să vie! Strigă nebuneşte Stănică; aducând-şi însă aminte de bolnav, coborî glasul: Oare credeţi că-l supără gălăgia?

  Doctorul dădu din umeri. Aurica scoase farfurii şi tacâmuri din bufet şi aşeză masa, liniştită, ca pentru un festin. Aglae dădu instrucţiuni Marinei să ceară mâncările de dincolo. Felix, scârbit, plecă şi el sus, în căutarea Otiliei. La jumătatea scării se răzgândi, ieşi în stradă şi plecă înspre Sfinţii Apostoli, unde ştia că este o cofetărie. Voia să cumpere ciocolată pentru Otilia. Comesenii începură să mănânce cu poftă, clipocind furculiţele. Odaia se umpluse de miros de varză acră şi de bâzâitul conversaţiei mărunte, care se părea că tulbură pe bolnav, deoarece se mişca înspre perete.

  — Oare lui moşu, întrebă Aurica, cu gura plină, nu-i dăm nimic de mâncare?

  — Nimic deocamdată, dimpotrivă, ar trebui… (doctorul lăsă fraza în gol).

  — Mâncarea prea multă strică, demonstră Stănică, bineînţeles, de la o anumită vârstă. Eu îmi mai dau zece ani de viaţă normală, şi pe urmă, adio, mâncare, adio, femei! Abstinenţă totală. Călugării cum trăiesc?

  — Domnule doctor, întrebă Aglae, am făcut injecţii cu iod toată vara, ce zici, merge să fac şi iarna?

  — Nu sunt de părere, iarna iodul dă accidente, iodisme! Satisfăcută, Aglae se întoarse cu gura spre farfuria ei.

  Bolnavul, iritat de zgomot şi de mirosul de mâncări, gemu. Aglae întoarse capul şi, cu gura plină, zise:

  — Ce ai, Costache? Te doare ceva? Aurico, du-te tu şi-i îndreaptă punga de gheaţă.

  Aurica se duse lângă bătrân, care o privi fix, cu ochi duşmănoşi şi aproape limpezi, fără să spună totuşi nimic. Cu mâna liberă cercetă pe sub pernă şi-şi trase cheile mai aproape. După ce se asigură de prezenţa lor, întrebă încet:

  — Fe-Felix uunde-i? Fe-Felix!

  — Nu ştiu, moş Costache, a plecat!

  — Lasă-l pe Felix acum, interveni Aglae, ce-ai cu el? Tu stai liniştit, acolo, ca un bolnav, să nu-ţi cadă gheaţa de la cap.

  În timpul acesta, Felix venea aproape gonind cu pachetul de ciocolată, meditând pe drum ce trebuia să facă. Starea bătrânului i se părea gravă, şi situaţia în casă foarte tulbure. Întrucât îl privea, mai avea câteva săptămâni până la majorat şi ar fi răbdat până atunci. Dar Otilia era duşmănită de Aglae şi putea, în cazul morţii bătrânului, să fie oricând izgonită. Îi lăsase bătrânul ceva prin testament sau nu făcuse nici un testament? Şi dacă făcuse testamentul, Stănică şi cu toată liota ar fi putut să-l caute şi să-l fure. Avea ceva bani în buzunar, s-ar fi prezentat la tribunal într-un caz fatal, luând informaţii asupra consiliului de familie care-l tutela şi pe care nu-l aflase niciodată şi apoi s-ar fi pus la dispoziţia Otiliei. Care era însă modul de a face pe Otilia să primească asemenea ocrotire, fără să se supere? Găsi pe Otilia ghemuită pe sofaua ei, muşcând nervos din vârful unei batiste de dantelă. Felix desfăcu pachetul de ciocolată, rupse o bucată şi-o întinse fetei, care o luă în tăcere şi-ncepu s-o ronţăie. Mici lacrimi i se rostogoleau pe obraz. Neştiind cum să înceapă vorba, Felix întrebă:

  — Otilia, ce gândeşti tu acum, de ce plângi şi nu spui nimic?

  — Papa moare!

  — Poate că nu, cred că e în afară de vreun pericol imediat.

  — Toţi cei care s-au strâns în jurul lui n-au nici un interes să-l scape, nu-i dau nici un ajutor.

  — Şi eu am impresia asta, îţi mărturisesc. Din păcate, sunt prea novice în medicină, ca să am curajul să iau o iniţiativă. Cunoştinţele mele sunt teoretice. Am putea să chemăm un doctor mare.

  — N-au să-l lase să vină.

  — E posibil. M-aş duce să chem pe Weissmann. E mai mult un autodidact şi un empirist decât un student, fiindcă abia e în anul întâi, dar are o practică de adevărat intern. El ar vedea, fără să-l bănuiască Stănică, şi pe urmă am consulta amândoi un doctor.

  Otilia aprobă din cap, cu puţină încredere.

  — Otilia, zise Felix, tu nu pui nici un temei în mine. Ai spus că mă iubeşti şi că ai fi gata să te căsătoreşti cu mine, când ai fi sigură că nu-mi strici viitorul. Poate n-ar fi mo-mentul să-ţi spun acum asta, dar în ce chip să-ţi arăt devo-tamentul meu fără să te jignesc? Vreau să-ţi fiu un logod-nic, iar dacă vrei, numai un frate. Am văzut întâmplător că am un venit de zece mii de lei pe an. Aproape n-aş mai avea nevoie să muncesc, dacă n-aş fi ambiţios. Viitorul nu mi-l strici în nici un caz, fiindcă alături de tine aş munci şi mai viguros. Vreau să ai încredere în mine, să nu te mai simţi aşa de singură.