— Ce vrei să fac cu băncuţă ta? Se răsti Aglae. Trebuie parale pentru doctorii, pentru domnul doctor.

  Stănică se repezi lângă bolnav.

  — Lasă, moş Costache, că iau cât trebuie. Uite atât, ajunge pentru gheaţă şi pungă (şi scoase câteva piese de cinci lei).

  Uite, Vasiliad, îţi dau zece lei, că doar eşti doctor de casă, nu vrei să jupoi lumea (Stănică mai scoase încă patru piese, dând numai două doctorului).

  Bolnavul, văzând că cutia se uşurează, gemu şi începu s-o tragă, izbutind s-o vâre sub plapumă. Stănică scoase zece bani şi-i întinse Marinei, căreia îi spusese mai încet:

  — Du-te la farmacistul din Rahova, îl ştii dumneata, şi spune-i că l-a rugat domnul Raţiu să-i împrumute, ai auzit? Să-i împrumute o pungă pentru gheaţă. Şi uite zece bani să iei gheaţă.

  Încetul cu încetul toţi se aşezară pe ce găsiră, ca nişte musafiri, uitând aproape de tot de moş Costache. Stănică zise lui Vasiliad, care făcuse gestul să plece:

  — Stai, mă, unde pleci, parcă te-aşteaptă droaia de clienţi. Stai aici, ca medic al casei, să vezi cum îi merge bolnavului, doar nu suntem oricine. Te plătim (şi mai încet), nu fi prost, Vasiliade, te punem la cont.

  Marina aduse gheaţa şi o pungă, şi în curând chelia bătrânului primi o scufie răsucită, căpătând o demnitate ridicolă.

  — Ţi-e bine aşa? Întrebă Aglae.

  — Bi-bine! Mormăi Costache.

  — Acum ce să mai facem? Întrebă Aglae.

  — Nimic, răspunse doctorul. Linişte şi altceva nimic. Natura lucrează singură.

  Stănică pufni în râs.

  — Aveţi şi voi doctorii formule. Natura lucrează (în şoaptă) pentru moştenitori.

  Otilia se simţea aşa de rău de oboseală şi zbucium, încât Felix o trase lângă fereastră şi o strânse afectuos de braţ.

  — Fii tare, Otilia, sunt prietenul, sunt fratele tău! Stănică, văzându-l, făcu cu ochiul celorlalţi, cu adânci înţelesuri.

  — În definitiv, mamă, zise Aurica, noi ce mai stăm aici? Trebuie să fie ceasul trei, nimeni n-a mâncat. Moş Costache stă şi singur, doar e aici Otilia, e Marina, domnul Felix.

  Aglae luă o figură solemnă.

  — Aici e casa fratelui meu, şi eu sunt unica lui soră. Nimic nu se mişcă aici în casă şi nimeni nu s-atinge de nimic. Trebuie să stăm aici să păzim, n-o să lăsăm în casă un bolnav fără simţire, care nu vede, n-aude, cu străini în casă.

  — Aud! Zise bătrânul aşa de stins, încât nu-l înţeleseră toţi.

  — Zice c-aude, mamă! Interpretă Olimpia.

  — E pezevenghi! Explică Stănică doctorului.

  — Mamă-soacră, toate bune, dar mie mi-e foame! Vrei să fac de veghe nemâncat? Adu ceva aici, la botul calului. Voi n-aveţi nimic aici, nu gătiţi? Se adresă Stănică Otiliei, care îl privi speriată, umilă.

  Nemaiaşteptând răspunsul, Stănică începu să caute prin dulap, trântind uşile. Găsi, împinse în fund, sticle cu vin înfundate, prăfuite, o sticlă de lichior şi un salam bine uscat, neînceput. Erau, probabil, daruri de-ale lui Pascalopol. Toţi, afară de Felix şi Otilia, se aşezară foarte bine dispuşi în jurul mesei, iar Olimpia se apucă să taie tacticos salamul.

  — Taie-l mai gros, protestă Stănică, să simţi ce muşti. Olimpia tăie o felie groasă, pe care Stănică o şi înhăţă, mâncând-o fără pâine.

  — Ăsta e salam de Sibiu veritabil, salam fin, de unde naiba l-aveţi, Otilio?

  Fata dădu din umeri, iar Olimpia făcu observaţie lui Stănică:

  — Nu fi lacom, ce Dumnezeu, îl înghiţi cu pieliţă cu tot.

  — Un tirbuşon, comandă Stănică, ca un client de restaurant. Marina, veselă, ca la o schimbare de stăpân, se repezi la bufet şi scoase un tirbuşon cu vârful puţin rupt.

  — Bine, moş Costache, mustră Stănică de la masă pe bolnav, ai dumneata aşa vinuri în casă şi nu ţi-ai luat un tirbuşon ca lumea?

  Bolnavul trona pe spate stupid, sub căciula de cauciuc, care, fiind puţin spartă, lăsa să se scurgă pe fruntea, ochiul şi un obraz al lui un fir de apă care se prelingea apoi, făcând la rădăcina perilor stufoşi de pe piept un smârc. Dopul pocni şi vinul începu să gâlgâie roşu, ca un sânge închegat, în paharul lui Stănică.

  — Ce umblaţi cu scârbe de-astea mici, strigă acesta, daţi pahare de-ale mari de cristal, să simt gustul vinului! Iiih, ce aromă, ăsta e Bordeaux veritabil, Bordeaux din cel mai fin. De unde-l aveţi, Otilio?

  Fără să mai aştepte răspunsul, Stănică turnă în pahare la toţi. Convivii ridicară întâi paharul în sus, cu gândul de a ciocni, apoi o oarecare ruşine îi reţinu, şi băură în tăcere. Olimpia făcuse un morman de felii de salam, şi comesenii luau acum pe tăcute şi mâncau. Vasiliad înghiţea ca un lup, aplecat asupra farfuriei.

  Aglae, zărind pe Otilia şi pe Felix, deveni caritabilă.

  — Tu, Otilio, nu mănânci? Şi dumneata, domnule Felix? Doar n-o să staţi nemâncaţi?! Ce-o fi o fi, acum, să fim tari.

  Stănică se sculă, galant, de pe scaun şi merse să dea braţul fetei.

  — Otilio, scumpo, fă-mi plăcerea, tu nu vezi ce e pe noi? Ce, tu crezi că noi nu ştim ce e durerea? Parcă pe noi nu ne doare că moş Costache a mu… Vreau să zic e bolnav? Da' lasă, bun e Dumnezeu, s-o alege într-un fel. Vino la masă, întremează-te!

  Otilia făcu cu mâna un gest de apărare atât de sălbatic, încât avocatul renunţă la rolul de conducător al fetei şi îndemnă pe Felix, nu fără ironie:

  — Spune-i dumneata, domnule, fă-o să-nţeleagă, ştiu că v-aveţi bine!

  Otilia plecă sus în odaia ei, iar Felix mai rămase, nefiind încă hotărât asupra atitudinii pe care trebuia s-o ia, fiindcă era încredinţat că se cădea să apere pe moş Costache, cât trăieşte, cu toate păcatele lui, şi asta în vederea Otiliei. Stănică îi întinse, galeş, un